Un sport la Răsărit

E Federer nemuritor?

Putem spera. E un tip care dă senzaţia că are de plătit o datorie faţă de noi toţi. Să nu te retragi după ce ai cîştigat tot, cu repetiţie, după ce între 2006 şi 2009, adică vreme de 16 turnee de Mare Şlem, ai lipsit la o singură finală şi mai ales după ce îl vezi pe lupul biomecanic Novak, ieşit parcă din cine ştie ce laborator SF, înfulecînd tot ce îi iese în cale, înseamnă o frumoasă, nu ştiu dacă şi contagioasă, lecţie de iubire şi umilinţă. Federer a stabilit un standard. În absenţa lui, tenisul ar risca să fie un război. Roger, în schimb, pluteşte, merge pe ape, e una dintre podoabele dăruite acestei lumi. Nu se smiorcăie, deşi incidental mai varsă cîte o lacrimă, nu se străduieşte nici să fie prea ha­ios, cînd joacă nu dă senzaţia că lucrează la barajul de la Assuan. Nu transpiră, nu îşi scoate lenjeria intimă din locurile încă şi mai intime înainte să servească, nu reprezintă vreo cauză crîncenă, dar cînd are ceva de spus se lasă cu zgomot – vezi interpelările de genul „Ne mai controlaţi şi pe noi la sînge?“. Nu ştiu dacă Federer e veşnic, dar aş vrea ca felul lui princiar de a se duela să continue cumva, eventual prin altcineva. Federer e talentul cu stil, munca grea cu zîmbet discret. A prins la viaţa lui tot felul de „lighioane“, dar el a rămas fundamental uman. Rareori un astfel de campion nu e perceput ca venind din altă lume. În vremurile ăstea sîntem îndopaţi cu „extratereştri“ pînă la a dezvolta o vagă senzaţie de greaţă. E imposibil să te identifici cu ei, să te apropii, să respiri acelaşi aer. Roger ne face cu ochiul discret, însă rupe vraja. E om, dom’le! Ce chestie…