Un socialism, două socialisme
Cum pot să vorbesc despre ţările postcomuniste, aşa cum mi-au cerut colegii de la universitatea din Kerala, într-o ţară care este sincer şi democratic comunistă? Cum pot să ţin o conferinţă despre reuşita răsturnării comunismului în Europa de Est fără să jignesc sensibilitatea unui auditoriu convins, în grade şi moduri care îmi scapă, că socialismul este cea mai bună soluţie pentru ei? Imaginea ministrului Culturii şi Educaţiei, pe care tocmai l-am vizitat cu o zi înainte şi care m-a primit în biroul său tapetat cu portrete ale lui Marx, Engels, Lenin, Stalin şi, mai presus de toate, Che Guevara, îmi dă fiori. Contextul este total inedit pentru mine şi mă face să mă simt nesigur. Ceea ce în contextele europene cu care sînt obişnuit ţine, de regulă, de evidenţa însăşi, aici trebuie argumentat cu grijă. Mă gîndesc să încep aşadar prin a aminti faptul că situaţia la noi era cu totul alta decît la ei: a fost un socialism impus de afară şi de sus în jos, şi nu unul crescut (mai mult sau mai puţin) organic din rîndul "maselor". Tot un soi de imperiu şi de colonizare, dar de cu totul altă natură. Dar nu este chiar aşa de simplu. Aceasta presupune, în amonte, acceptarea faptului că socialismul (care pentru români este cam sinonim cu comunismul) ar fi diferit la noi şi la ei, că ar fi deci multiplu, că ar trebui formulat la plural şi nu doar la singular: Comunismul. Că steagurile roşii care flutură în faţa templelor lui Shiva sau portretul lui Che Guevara care anunţă pe toate gardurile conferinţa naţională a SFI (Asociaţia studenţilor din India) sînt simboluri comune, dar cu semnificaţii diverse în contexte sociale diverse. Este o perspectivă firească pentru un antropolog, dar dificilă pentru un intelectual român postcomunist... În ce constă însă această diferenţă - dacă există aşa ceva? "Nehru şi-a lăsat trei amprente clare pe viitorul Indiei, care dăinuie şi astăzi. Acestea au fost democraţia, secularismul şi socialismul. Prima, în ciuda experimentului dictatorial al Indirei Gandhi, este bine mersi în viaţă şi funcţionează normal. A doua a primit cîteva lovituri în ultimii cincisprezece ani, dar a rămas intactă. A treia este moartă ca ideologie oficială, dar continuă să existe în diverse moduri" - constată Edward Luce. Dar de ce a militat democratul şi liberalul Nehru pentru socialism şi cum se face că partidele comuniste au încă în prezent o priză atît de mare, reuşind să facă din Kerala, de pildă, un stat comunist al federaţiei indiene? Poate că răspunsul cel mai generic este egalitatea. Nu doar fascinaţia ideologică a egalităţii, ci nevoia socială şi politică reală de egalitate într-o colonie de un miliard de oameni în care "sahib-ul (stăpînul) tău rămîne sahib, indiferent dacă ocupă o funcţie sau nu" - după cum constata un analist indian. O societate în care, la momentul independenţei, doar 16% erau alfabetizaţi şi imensa majoritate era extraordinar de săracă. Dar poate şi mai mult, o societate care de milenii era împărţită strict pe caste, în care cele inferioare rămîneau untouchables, neavînd voie nici măcar să intre în propriile lor temple. De aceea, de pildă, marea "revoluţie" care a abolit această interdicţie, deşi avînd, teoretic, o miză strict religioasă, s-a înscris, de fapt, în istoria socialismului din India: deschizînd uşile templelor ea a făcut un prim pas, fundamental, pe calea egalităţii sociale. Odată tentat de modernitate, subcontinentul indian nu avea deci cum să iasă din evul său mediu altfel decît pe calea unei egalităţi structurale a miliardului său de cetăţeni. Poate că aici rezidă şi una dintre principalele diferenţe dintre socialismul lor şi socialismul nostru: "La ce bun să existe egalitate între membrii societăţii dacă nu există şi motivaţie?" - se întreabă Ion Vianu într-o lămuritoare confesiune despre comunismul românesc. Într-adevăr, egalitatea noastră era, de fapt, o egalizare forţată şi castratoare, motivată doar ideologic, un egalitarism care - dacă e să-l credem pe psihiatrul Vianu - ne transforma pe toţi în nişte neurastenici: neurastenia, boala lipsei de motivaţie. Egalitatea lor era însă una motivată şi motivantă, avea un sens profund pentru sute de milioane de oameni. În timp, acest mobil uriaş şi legitim s-a instituţionalizat însă sub forma unui etatism care merită pe deplin eticheta de paternalism. Cu sutele sale de milioane de ţărani săraci şi "triburile" sale de culegători şi vînători recunoscute de Constituţie, India este, în mare măsură, un stat paternalist, iar partidele sale se întrec în a face promisiuni paternaliste indiferent de culoarea lor politică. Discursul aferent ia adesea forma explicită sau implicită, mai vehementă sau mai eufemistică, a socialismului/comunismului. Este însă, adesea, un socialism de castă: statul trebuie să redistribuie în mod egal resursele la masele sărace, dar gestiunea acestor bani şi resurse se face de către o birocraţie locală care nu este deloc străină de vechiul sistem (abolit) al castelor şi care are grijă să-şi păstreze partea leului. Atît politicienii, cît şi masele de ţărani vor sprijini astfel "socialismul", sub o formă sau alta. Este moştenirea, mai degrabă oportunistă, a socialismului părinţilor fondatori, dar şi - în anumită măsură şi formă - perpetuarea nevoilor de egalitate socială. Din acest punct de vedere apar şi similitudini cu situaţia de la noi. Socialismul baronilor locali, care joacă adesea abil cu nevoile - sau aspiraţiile - "maselor" de egalitate şi redistribuire etatistă a resurselor, nu este chiar aşa de diferit de acel socialism de castă din India. Celălalt socialism, de nişă, practicat doar ca paradă de poziţionare pe o scenă mediatico-publică lipsită de actori credibili de stînga, nu îşi are însă echivalent, din cîte am impresia, în India. Aici, socialismul nu este încă trendy. Nu ştiu deci dacă socialismul este unul sau multiplu, dar modurile sale de întrebuinţare sînt, cu certitudine, diverse. Şi am impresia că socialismul şi însemnele sale vor mai fi puse la lucru, într-un fel sau altul, şi în viitor...