Un român mare
În cadrul show-ului Mari români, ce-şi va afla deznodămîntul în curînd pe TVR1, mareşalul Ion Antonescu s-a clasat între primii zece (ar fi fost pe 4 sau 5 - spun sursele mele, pe cît de discrete, pe-atît de sigure). Cei zece vor fi subiectul a zece documentare - aflate acum în faze diferite de producţie. Regizorul timişorean Florin Iepan, autorul unui zguduitor film despre decreţeii de după 1967 ai lui Ceauşescu, urmează "să acopere" subiectul Antonescu. Scop în care mi-a propus o onorantă colaborare. Şi aşa am aterizat duminică 20 august a.c., tîrziu pe seară, pe cochetul aeroport din Iaşi. Nu e foarte uşor să răzbaţi, de acolo, spre centru - nu e un indicator, preţ de kilometri. Dacă lucrurile ar fi stat aşa şi în 1941, probabil că aliaţii nemţi nici n-ar fi nimerit Prutul - mai ales că s-a atacat tot noaptea. Nu-s indicatoare, dar noroc cu oamenii, care-s superamabili - şi, pe la ora 23, am ajuns la un decent trei stele central. Luni, la micul dejun, am stabilit ordinea filmărilor. Într-un buzunar al pantalonilor aveam un portmoneu banal, bărbătesc, cu bani, acte, carduri şi cartele, chitanţe şi bileţele, mai mult incomod decît încăpător. La rugămintea mea, dra Mădălina Roşca, producătoare la TVR, a acceptat ca, pe timpul filmărilor, să mi-l ţină în rucsacul pe care îl purta pe umăr (unde avea propriul portmoneu, un mp3 player, minicasete video şi alte gadgeturi). Plecăm, în grabă, spre cimitirul evreiesc din cartierul Păcurari. Oprim în drum la un Peco. Ajungem apoi la cimitir. E ceva probabil unic în Europa: cum intri pe poartă, undeva în dreapta, se află 270 de morminte cu evrei - ofiţeri sau soldaţi în armata română - căzuţi în primul război mondial, pentru România Mare; la zece metri de aceşti eroi, se află patru mari gropi comune - unde zac sute de rămăşiţe ale altor evrei, din cei 13.000 ucişi în pogromul de la Iaşi, din iunie-iulie 1941. Altfel spus, aici e evreul ca erou şi dincolo e evreul (probabil fiii eroilor de-alături!) ca impuritate de care regimul Antonescu încerca "să cureţe neamul". Nici nu apucasem să începem filmarea şi domnişoara cu rucsac zice L-am pierdut! şi tace. Ce? - întrebăm noi. Rucsacuâ - vine răspunsul. Jale! Lăsăm baltă filmările şi facem drumul în sens invers. La Peco, nimic - dar camera video de la benzinărie, dată înapoi, arată că rucsacul nu mai era cu noi la trecere! La hotel, nimic - dar camera lor video arată, la plecare, rucsacul încă pe umăr! Despre iubirea de neam a mareşalului Antonescu Sunăm la bănci, să blocăm cardurile (mai bine spus, la filiala locală a băncilor). Răspund femei amabile şi empatice, care ne dau un număr de telefon de Bucureşti. Acolo, alte voci amabile şi empatice, care - invariabil - ne dau alt număr la care trebuie să sunăm. Cînd trăieşti experienţa asta, pe rînd, cu patru bănci centrale, regreţi că s-a inventat cardul. Apoi telefon la Poliţie. Apoi telefon la rude (actul ăla e acasă sau era la mine? etc.). Apoi vine, amabil, un poliţist care spune că e probabil ca eventualii sustrăgători să vă lase actele pe undeva, aruncate, peste o zi-două. Bag şi eu o pilă şi vine, mai apoi, un eficient ofiţer de poliţie, care ne întreabă ce şi cum bănuim şi promite cercetări (şi chiar le va face). Asta e! Rucsacul se evaporase între hotel şi Peco! Stupoare. E soarele sus bine. Sărim peste cimitir şi mergem la restaurantul comunităţii evreieşti din oraş - o cvasi-cantină la care vin, la prînz, cîţiva dintre cei circa 500 de evrei ce mai respiră prin Iaşi (oraş care acum un secol avea neam evreiesc spre 50% din populaţie). Apoi filmăm în curtea unei clădiri de pe strada V. Alecsandri - fostă redacţie a revistei Viaţa românească în anii â20, ajunsă, în vara lui â41, sediu al chesturii de Poliţie Iaşi (şi locul unde-a început pogromul). Apoi înapoi la cimitir şi filmăm. De acolo, fuga 25 de kilometri pînă pe malul Prutului, să tragem ceva legat de antologicul "Ostaşi, vă ordon treceţi..." etc. (cînd lansa ordinul acesta, în 22 iunie â41, Antonescu era la Piatra Neamţ). Se înserase cînd terminam pe Prut; dinspre Basarabia venea o ploaie fină; revenim în Iaşi; luăm cina la o terasă în Copou; plătim, cu gîndul la portmoneele pierdute etc. La hotel, la întoarcere, găsesc un mesaj de la un anume domn Chiţac. O fi ofiţerul de poliţie?, mă gîndesc eu; şi sun. Răspunde un tînăr. Mai sunase la recepţie de vreo două ori. Găsise de dimineaţă, în parcarea din faţa hotelului, un rucsac. În el, acte şi bani din plin (o sumă mare pentru omenire, dar mică pentru monirinei). Ne întîlnim cu acest tînăr şi ce spune el: m-am gîndit ce-aş fi simţit eu dacă o păţeam. I-am mulţumit tînărului şi (deşi dl Chiţac nu părea a fi un dilematic) o voi mai face şi aici, spunînd aşa: cred că ar fi fost bine ca mareşalul Antonescu să nuanţeze puţin iubirea sa de neam şi să facă şi el aidoma acestui tînăr mare român ce ne găsise rucsacul căzut în parcare: să se pună şi el în pielea celuilalt.