Un pod<i>nica</i> peste Dunăre
Românii îi spun ţest, de la latinescul testu, despre care povesteşte şi Caton în "De Agricultura". Peste Dunăre, bulgarii îi spun mai ales podnica. Aceşti termeni desemnează un cuptor mobil de pîine pe care îl întîlnim în toată aria balcanică, dar şi în Europa centrală, în Italia, în Elveţia şi Germania. Acest cuptor este alcătuit din două părţi mobile: un platou (vatră) şi un capac bombat (clopot). În mod interesant, termenii românesc şi bulgar desemnează fiecare întregul cuptor prin una sau cealaltă dintre aceste două părţi ale sale: în română, ţest desemnează întregul şi partea superioară (clopotul), în slavă, podnica desemnează întregul şi partea inferioară (vatra). Pornind de aici, două etnoloage, una belgiană, cunoscătoare a României (Marianne Mesnil) şi una franceză, de origine bulgară (Assia Popova), au scris o frumoasă poveste de dragoste transdanubiană. Mai întîi, simpla constatare a inversării terminologice de o parte şi de alta a Dunării le-a adus aminte, inevitabil, de o cunoscută sentinţă a lui Lévi-Strauss referitoare la relaţiile de vecinătate: podeaua unora - constată acesta - este şi plafonul celorlalţi! Podnica, pod, podea... Dar lucrurile sînt mai complicate, căci acest banal obiect domestic închide în el, ca atîtea alte obiecte banale, o întreagă cosmogonie. Aceasta începe printr-o opoziţie sexuală la care se referă cît se poate de explicit povestiri şi ghicitori: Mama ridică poalele / şi tata-i bagă molele ("Mălaiul în ţest"), găsim la români. Repertoriul bulgar este mai bogat: Unchiul o apasă pe mătuşa, / între ei geme ceva ("Cuptorul mobil cu pîine"); Bunica desface picioarele, / bunicul se ridică ("Cuptorul mobil"); Arăboaica desface picioarele, /Arabului îi place ("Cuptorul mobil"); O bagi albă, / o scoţi roşie ("Pîinea"); O pui udă, / o scoţi uscată ("Pîinea"); Deasupra e lumină, / dedesubt e cer întunecat, / la mijloc e un fus mic, / şi înăuntru o tavă întunecată ("Pîinea pe vatră, sub clopot, în aer liber"). Între clopotul "bărbat" (partea de sus) şi vatra "femeie" (partea de jos), pîinea (sau substitutul său, plăcinta de mălai) apare ca metaforă a rodului uniunii sexuale; coacerea este asimilată gestaţiei, aşa cum imaginea cuptorului este metafora matricei. Iar figurina bulgară care ocupă locul pîinii înainte de prima folosire a cuptorului joacă rolul fetusului. "Şi-a găsit hîrbul capacul şi lelea bărbatul" - conchide folclorul românesc. Seria opoziţiilor continuă apoi cu polarităţile ars-nears, umed-uscat etc. Seria de ghicitori deocheate, centrate pe tema coitului, ne sugerează în final o altă relaţie, de data aceasta cosmogonică: hierogamia primordială a cerului şi pămîntului. Astfel, într-o ghicitoare din România se spune despre cer: Am un ceaun umflat, / peste lume răsturnat. Iar bulgarii folosesc acelaşi termen, vrasnik, pentru "capacul cuptorului mobil" (pentru orice alt capac folosesc termenul turcesc... kapak) şi pentru "bolta cerească". Astfel de formule nu sînt însă decît o ilustrare particulară a unor imagini "clasice" din mitologia sud-est europeană referitoare la crearea lumii şi reprezentarea despre lume. În finalul studiului, cele două etnoloage fac următoarea mărturisire: "Niciodată inversările referitoare la toate aspectele obiectului despre care doream să vorbim nu s-au manifestat cu mai multă evidenţă decît în acest caz. În asemenea măsură încît au trecut mai multe luni pînă să înţelegem că, punînd în comun cunoştinţele noastre despre cuptorul mobil de dincoace şi de dincolo de Dunăre, vorbeam despre noi şi despre ceilalţi. Vorbind despre ţestul din România sau podnica din Bulgaria, una apuca obiectul de cap, cealaltă, într-un fel, de coadă! Iar imaginea mentală care se ivea de aici evoca în acelaşi timp acelaşi obiect şi contrariul său. În fine, neînţelegerea s-a risipit şi ne-a permis să vedem uimitorul joc de complementaritate pe care am vrut să-l prezentăm aici. Pe scurt, ne-am bucurat să constatăm, ca într-un joc de copii, că: eu am vatra, tu ai clopotul, noi ţinem cuptorul ..." Ca şi "orientalismul" (dar fără a fi o variantă a acestuia), "balcanismul" este un discurs de putere al Occidentului, dar nu unul despre Celălalt, ci mai degrabă unul despre Sine, despre un "eu incomplet" însă, nedesăvîrşit - ne argumentează Maria Todorova în faimoasa sa lucrare dedicată balcanismului. Balcanicul este astfel european, dar un european de frontieră, nedezvoltat, neîmplinit. Din acest punct de vedere, de o parte şi de alta a Dunării, românii şi bulgarii au fost fiecare - mai ales în această cursă a integrării - "balcanicul" celuilalt. Indubitabil asemănători, românii erau consideraţi - de o parte a Dunării - un fel de bulgari rataţi, "necopţi" - ca să zicem aşa - şi invers, pe partea cealaltă a Dunării. Nu puteau unii să facă ceva fără ca ceilalţi să nu-i arate cu degetul şi să nu-i ridiculizeze într-un fel sau altul. Ca într-un joc de copii... Acum, dacă o să ne regăsim "în aceeaşi oală", poate o să înţelegem în sfîrşit tîlcul poveştii cu cuptorul: eu am vatra, tu ai clopotul, noi ţinem cuptorul ...