Un muu scurt şi apologetic

14 iunie 2017   TÎLC SHOW

Ai de gînd să te uiţi aşa la mine pentru cît timp?

Mă gîndesc, pentru o secundă, că „aşa“ s-ar traduce cu jind. Mă blochez. Ar trebui să zic ceva. Brusc, îmi dau seama că înţeleg la un nivel extrem de profund expresia cu uitatul ca viţelul la poartă nouă. Numai că nu e poartă, ci o minunăţie de femeie în faţa mea, iar eu sînt de mult un bou. Mă gîndesc să îi răspund cu un Muuu nu pentru că aş fi haios, dar în mod cinstit mi se pare cel mai bun răspuns de care sînt în stare.

Au trecut deja vreo cinci-şase secunde şi mă afund încet-încet în penibil. Îmi vine o idee genială şi dau din mînă. Mă felicit imediat ce îmi dau seama că stau în faţa femeii de vreo opt secunde şi dau cu entuziasm din mînă. Se uită în spatele ei. Nu este nici un avion în spate care să aibă nevoie să fie dirijat, aşa că se întoarce spre mine cu o privire mirată. În mod sigur, sînt roşu la faţă, un pic transpirat şi dau din mînă ca bezmeticul în timp ce mă holbez la ea.

Eşti bine?

Daaaaa, minunat, căci dorinţa mea numărul unu este să încep o viaţă de abstinenţă veşnică de acum încolo. Asta gîndesc, că, de spus, tot nu reuşesc să zic nimica. Eu zic să rămînem la prima idee, aia cu muuu, că altceva e puţin probabil să mai funcţioneze. Simt cum începe să curgă transpiraţia pe mine. Bineînţeles că, atunci cînd transpir nervos, put. Frăţică, Don Juan întruchipat sînt.

Îmi dau seama că tot nu am zis nimic şi scap un Nuunee spus tare, cu convingere şi dintr-o suflare, că doar am redescoperit graiul. Adică un nu şi un bine împreună, că doar nu am reuşit să o conving că am un retard serios în cele douăzeci de secunde de cînd mă chinui să scot perla gîndirii mondiale în materie de impresionat gagici.

Rîde. Rîd şi eu. E un fel de descărcare nervoasă, aşa că rîd ca un descreierat. Mă gîndesc că femeia trebuie să fie nebună de-a dreptul ca să stea lîngă mine. Daaa, clar e nebună-nebună, mă gîndesc în timp ce continui să fac cel mai bun rol de măgar din viaţă. Mă uit la ea de vreo două săptămîni. Îmi este colegă, dar e într-o cu totul altă ligă. M-am uitat la ea aşa cum m-am uitat la Merţanele cele procopsite. Cu drag, admiraţie şi multă, multă jale. Jale de sărăntoc, sărăntoc plin de hormoni.

Nu ai vrea să ieşim împreună?

Simt cum îmi mor neuronii cu sutele de mii. Îmi zboară prin cap tot felul de răspunsuri potrivite, de la Da, fătucă, hai repede, să mergem să ne dăm în huţule pînă nu se ocupă! pînă la Hai la groapa cu nisip, că am eu nişte găletuşe super-faine! Noroc că am gura plină de salivă şi nu am cum să vorbesc. Decid să încuviinţez elegant din cap. Sfîrşesc prin a da din cap energic. În ciuda experienţelor din ultimul minut, este capul propriu şi este bine prins. Continui să verific cît de bine e prins pentru alte cîteva secunde bune. Mirarea amuzată se transformă încet-încet în îngrijorare. Mă scuzaţi, un cuţit pentru un seppuku mititel aveţi, domnişoară? Şi un pix mai ţeapăn cred că ar funcţiona.

Eşti sigur că eşti bine?

Băi, norocul tău este că eşti frumoasă, căci dacă ar fi să te bazezi pe învăţare observaţională ai fi moartă de mult! Se uită cu stupefacţie la mine. Nu numai ea, dar şi cîţiva colegi din jur. Am zis asta cu voce tare. Tare, aproape strigată.

Bravooo, Valerică, bine că ai fost super-haios în cap şi că, din toate chestiile, ai reuşit să o zici pe cea mai bună! Îmi imaginez cît de fericiţi ţopăie piticii duşmani din capul meu. Reuşesc un muu scurt şi apologetic. Zîmbeşte. Răsuflu uşurat. Îi spun cinstit cam ce a fost în capul meu în ultimele minute. Rîde şi, de data asta, reuşesc şi eu un rîs normal.

Şi cum rămîne? Vrei să ieşim undeva împreună sau continui cu uitatul?

O să sfîrşim ieşind la un restaurant. Va fi prima mea ieşire la un restaurant procopsit în vestul Europei şi, în mod clar, cea mai extenuantă aventură pe care am avut-o pînă în acel moment. Dar despre asta în alt articol.

Mai multe