Un meșter

26 mai 2021   TÎLC SHOW

În casa de vacanță, amicul Georgescu mi-a povestit că s-a apucat să-și construiască o șură. La ce mai folosește o șură în ziua de astăzi și mai ales într-o casă de vacanță? Ei bine, nu chiar șură pentru fîn sau animale, mi-a zis el, mai degrabă ceva între terasă, aplecătoare și loc de depozitare, un spațiu în care să-și poată ține și motocicleta, pe care, oricum, aproape că n-o mai folosește niciodată, dar pe care nu vrea s-o mai lase să stea în ploaie. În fine, omul are tot felul de planuri, ca fiecare. Ca să o clădească, s-a interesat prin sat de un meșter. Nu voia să apeleze la o firmă care să-l „jupoaie de bani”, nu era o lucrare atît de pretențioasă. Îi trebuia „un nene” cît de cît priceput, muncitor și disponibil, care să mai fi construit măcar ceva cotețe sau garaje la viața lui. Mai mulți vecini i-au indicat un ins, Anghel, despre care spuneau că ar fi, fără discuție, cel mai bun constructor din sat: „Lui Neluțu i-a făcut toată casa”; „Săndulache îl cheamă mereu la lucrări, că are ditamai gospădăria, o adevărată fermă, ce mai, și de fiecare dată e foarte mulțumit”; „Mariței i-a construit în toamnă un garaj în numa’ zece zile”. Condiția cea mai importantă, i-au spus ei, era să-l găsească liber, să nu fie prins cu alte lucrări, că de obicei era foarte solicitat.

Din motive știute numai de el, Georgescu voia să termine lucrarea cît mai repede. Era, cum s-ar zice, urgent. Cu inima strînsă, a luat legătura cu respectivul Anghel, un ins înalt și slab, cu mîini de muncitor, ca niște lopeți, aparent taciturn, care i-a ascultat atent cerințele, în timp ce-și mîngîia barba albă. În mod cu totul neașteptat, s-a dovedit că omul era liber și putea să se ocupe de lucrare chiar în liniște. A venit la fața locului și a studiat gînditor împrejurimile. A luat niște măsuri cu pasul și cu brațul. Cînd să socotească diagonala acoperișului, s-a cam încurcat, dar asta nu era un obstacol. A pus o stinghie pe poziție și i-a făcut un semn cu un cui. Georgescu a înțeles că nu-i putea cere omului să-și amintească pe loc teorema lui Pitagora. Apoi, Anghel i-a spus cam de ce materiale ar avea nevoie. Era, bineînțeles, după cum își dădea seama Georgescu, numai începutul. Au convenit un preț, despre care Georgescu, om trecut prin viață, a înțeles din nou că-i tot doar un început, dar, în fine, pînă la urmă nu era vorba decît de o biată șură, nu de cine știe ce construcție și s-a gîndit că nici costul final nu putea depăși cine știe ce limite. În orice caz, meșterul Anghel, cu bunele sale recomandări, părea să fie exact ce trebuia, îi făcuse o impresie bună. Mai mult, omul i-a promis că de îndată ce îi aduce materialele se apucă de lucru.

Georgescu, încîntat, a început să comande ce avea pe listă, la depozitele din jur, că, după cum bine știm, țara nu mai duce deloc lipsă de magazine cu materiale de construcții. Chiar de a treia zi de dimineață, Anghel s-a înființat în fața porții, ca un stîlp, tăcut, dar nerăbdător să înceapă, în vreme ce curtea se umplea de drugi de lemn, scînduri, cuie, șuruburi, colțari, saci de ciment, nisip și altele asemenea, materiale aduse cu dube și camioane. Au mai privit odată împreună locul din spatele casei în care avea să fie ridicată construcția, iar apoi Georgescu s-a dus la treburile lui, lăsîndu-l pe meșter să-și facă treaba. Abia pe la prînz s-a mai uitat să vadă cum merg lucrările. Nu mică i-a fost mirarea să descopere că un mesteacăn de lîngă casă tocmai fusese tăiat. Anghel i-a explicat că altfel nu se putea, că nu avea cum să facă șura cîtă vreme copacul era acolo. Și, oricum, văzuse el că mesteacănului nu-i mergea prea bine și nici nu era prea mare. Dintr-odată, Anghel vorbea și Georgescu tăcea. Nu mai era nimic de făcut, așa că proprietarul a considerat mai înțelept să-l lase pe meșter să lucreze mai departe, fără să facă prea mult caz. Și, s-a mai gîndit el, poate că Anghel chiar avea dreptate cu mesteacănul.

Ziua următoare a observat că drugii comandați erau tăiați toți pe jumătate. De data asta s-a alarmat. Sigur că ei mai trebuiau ajustați ca să corespundă dimensiunilor calculate pentru aplecătoare, dar de ce tăiați la jumătate? Toți? L-a căutat pe Anghel, care turna niște ciment. Acesta a început să-i explice plin de vervă că așa trebuia. A luat două jumătăți de drugi și i-a arătat cum ar veni puși. Ieșea însă o caricatură de construcție, la cu totul alte dimensiuni decît conveniseră. Anghel susținea cu cerul și cu pămîntul că așa vorbiseră. Întîi, Georgescu s-a gîndit că are de-a face cu un șarlatan sau cu un nebun. Încetul cu încetul, a realizat că de fapt nu prea vorbeau aceeași limbă, că între ei exista o adevărată prăpastie de comunicare. Din ceea ce stabiliseră aparent de comun acord, fiecare pricepuse altceva. Dar ce anume pricepuse Anghel, lui Georgescu îi era din ce în ce mai neclar. Dintr-odată nu mai știa cum să se facă înțeles și i se părea că tocmai mintea lui riguroasă de inginer era cea care-l împiedica să se exprime pe înțelesul individului din fața lui. Avea de-a face cu un tip instinctiv, fără nici o pregătire. S-a gîndit să-i deseneze, sperînd că așa poate îl va lumina. Anghel a aruncat o privire opacă schiței și, fără să atingă măcar hîrtia, a continuat să-și susțină punctul de vedere cu vorbe multe. Argumentele lui erau păreau însă absolut incoerente, în orice caz de neînțeles pentru Georgescu. Ce putea să iasă din asta? Amicul era disperat. A întins ruleta ca să-i arate distanțele. „Cît scrie aici?”, l-a întrebat. „N-am ochelarii, mai bine spune dumneata”, i-a răspuns Anghel. „Doi metri”, a zis Georgescu. „Doi metri”, a repetat Anghel. „Și aici... așa... un metru și jumătate.” „Un metru și jumătate”, a dat Anghel din cap. „Păi, doi și cu unu și jumătate cît fac?”, a întrebat Georgescu. „Păi... cît?”, a bîiguit Anghel cu o privire pierdută.

Mai multe