Un joc de cuvinte cu tradiţie: patrihoţi
Puţine jocuri de cuvinte din limba română au avut succesul şi rezistenţa în timp a satiricului patrihoţi. Atestat din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cuvîntul-valiză a rămas în uz şi este la fel de folosit şi astăzi, în ironizarea vieţii politice naţionale. A intrat chiar în dicţionare: a fost înregistrat de dicţionarul-tezaur al Academiei (Dicţionarul limbii române, DLR, Litera P), apoi de Micul dicţionar academic (2003), Noul dicţionar universal (NDU, 2006) şi Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007). Patrihoţi e rezultatul unui joc de cuvinte reuşit: contaminarea dintre patrioţi şi hoţi (primul cuvînt ajungînd să-l conţină pe cel de-al doilea) este transparentă, diferenţa fiind minimă în planul formal şi perfect motivată în planul semantic. Modificarea părţii finale a cuvîntului are efectul dezvăluirii unui adevăr profund, pe care vorbitorii îl pot decoda imediat, în cheia aparenţă-esenţă: cei care se prezintă ca patrioţi (în tradiţia discursului demagogic naţionalist) sînt, în realitate, simpli hoţi (termen care evocă tema veche şi mereu actuală a corupţiei). La singular sau la feminin, diferenţa formală dintre cuvintele suprapuse (patriot-hoţ, patrioate-hoaţe) este mai mare, deci efectul e mai puţin spectaculos; odată impus pluralul, din el se pot însă reface cu uşurinţă şi celelalte forme.
Dicţionarele reproduc contextul de apariţie cel mai cunoscut al cuvîntului: piesa Iaşii în carnaval, a lui Alecsandri, din 1845, conţinînd un cuplet de critică politică: „Alţii, vrednici patrioţi, / Dar mai vrednici patri-hoţi, / Latră, urlă furios, / Pîn-ce-apucă cîte-un os“. Într-o celebră prefaţă la comediile sale, Alecsandri a povestit scandalul provocat de versurile în cauză la prima reprezentaţie, la care „un mare personagiu, indignat“, a ieşit din lojă, iar aga (şeful poliţiei), „sub-indignat la rîndul său“, a încercat să suspende spectacolul. Jocul de cuvinte are însă atestări mai vechi, consemnate de istoria literaturii române: în scrierile lui Iordache Golescu. În volumul de Scrieri alese editat de Mihai Moraru (în 1990), se poate observa frecvenţa cu care apare cuvîntul în teatrul lui Golescu: în Comedia ce să numeşte Barbu Văcărescul, vînzătorul ţării şi mai ales în Starea Ţării Rumâneşti pă vremea pământenilor. În primul text, Măscăriciul corectează spusele altui personaj: „Vezi patriot bun ce te-ai arătat, arhon vistier. – Ba patrihoţ!“. În a doua comedie este pus în scenă un lung dialog între patrioţi şi patrihoţi: „Patrihoţii: Dar plocoanele şi avaeturile, ce sînt foarte obişnuite şi să înţeleg acum ca o lege, şi acestea jos să rămîie? Patrioţii: Şi ele, cu voi, jos, în fundul gheenii să vă duceţi! Patrihoţii: Ei bine, toate jos, dar noi ce să mîncăm?“. Răspunsul Patrioţilor, în limbajul frust al vechii comedii, e nereproductibil. Foarte multe atestări are termenul şi în culegerea de maxime a lui Iordache Golescu – Pilde, povăţuiri i cuvinte adevărate –, în care un subcapitol e dedicat temei politice: Pentru Ţeară şi Patrie şî patrioţi i patrihoţi şî compatrioţi i concetăţeni. Textul, reprodus de Iuliu Zanne în Proverbele românilor, volumul VIII, 1900, cuprinde o serie de „definiţii“ ale patrihoţilor şi chiar instituirea rangului superior de başpatrihoţ.
Cuvîntul-valiză patrihoţi a fost frecvent folosit în satirele politice din secolul al XIX-lea – de N.T. Orăşanu („intriganţi şi patrihoţi“, în poezia „Osul şi bastonul“, 1861), de Iosif Vulcan („Ceia, carii-n gura mare / Strigă că sînt patrioţi, / Însă-n piept nutresc vînzare / Şi sînt groaznici patrihoţi“, „Strigoii“, în Poezii, 1866) şi de mulţi alţi autori („ciocoi mîrşavi, patri-hoţi“, I.M. Alexandrescu, Poezii diverse, 1866), desigur şi în revistele umoristice („haiticul de miniştri, haitic de patrihoţi“, Ghimpele, 30 august 1870). Un ecou intertextual al comediilor şi satirelor din secolul al XIX-lea e prezenţa cuvîntului în „tragodia comiceasca în cinci perdele“ din Levantul lui Mircea Cărtărescu: „Măscărici, limbuţi, lichele, măşti rînjite, fălci boiate / Patrihoţi ce vorbe sacre spun cu buzele-mbălate“.
Cum cred că se poate observa din exemplele de mai sus, pe care le putem compara cu cel puţin la fel de deasa folosire a cuvîntului în vremea noastră, două secole nu par să fi schimbat foarte multe lucruri: corupţia şi ascunderea sa sub discursul patriotic au o rezistenţă impresionantă, ca şi jocul de cuvinte ingenios care le-a surprins într-o formulă condensată.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).