Un drum cu moroi

20 decembrie 2012   TÎLC SHOW

Ceaţa vine în valuri şi momentele cînd reflectă lumina farurilor, înapoi prin parbriz, chiar şi faza scurtă, sînt tot mai dese. Ne aflăm în preajma nopţii Sfîntului Andrei. Lapoviţa de-afară bate înspre ninsoare. Mi-e limpede că nu e vreun pericol să rămînem înzăpeziţi, dar ceilalţi din maşină sînt cam speriaţi. Blocaţi de zăpadă pe acel drum aveau să fie alţii, o săptămînă mai tîrziu. Urmau să facă ştiri la PRO TV. Noi încă ne luptam cu noroaie clisoase, iar pădurea nu devenise albă – era udă şi întunecată. Mai făcusem drumul acela cîndva demult – dar ziua, pe lumină, şi uitasem cît e de lung.

Am trecut de intersecţia cu drumul de Bolboci şi cu cel care duce la Scropoasa. Ce mai nume! La Scropoasa e lacul acela de un verde intens. În noaptea asta trebuie să arate foarte întunecat şi cam înspăimîntător. Drumul spre Sinaia, care e acum aproape complet asfaltat, a rămas şi el în urmă. Feresc pietroaiele, crăcile căzute şi bălţile mai mari, într-un slalom fără sfîrşit. Din crengile brazilor atîrnă bărbile albe ale mătreţii bradului. La Radio Muzical se transmite un „maraton pianistic“ In memoriam Mihaela Ursuleasa. Atmosfera concertului în direct de la Ateneu ne parvine în mijlocul pădurii ăleia negre, în creierii munţilor, cu o claritate neverosimilă.

De aproape o oră nu ne-am mai întîlnit cu nimeni, n-am zărit nici ţipenie de om. Drumul pare suspendat undeva în timp şi în spaţiu, fără vreun punct de sosire. Pe geamurile maşinii se desfăşoară un decor întunecat de Twin Peaks, mut şi parcă ireal, în vreme ce noi ne ghemuim în interiorul cald şi ocrotitor al maşinii, ca într-o sufragerie sau într-o sală de spectacol. Ştiu la ce să m-aştept în situaţii dintr-astea. Sînt momentele în care se întîmplă să apară şi haluci-naţiile. Cine n-a avut vedenii noaptea la volan se cheamă că nu-i şofer. Năluci de ceaţă, obstacole fără contur precis la distanţe imposibil de apreciat, curbe inexistente în realitate. Pădurea s-a schimbat, sînt foioase, semn că am mai coborît. Din loc în loc, de ramuri sînt agăţate frunze veştede. Lucesc de la ploaie în lumina farurilor, ca nişte fluturi mari, poleiţi şi rotitori, care parcă se zgîiesc la noi. „Moroi“, zic. Pasagerii, bîntuiţi şi ei, probabil, de multe temeri, se impacientează. „Ce spui? Ce-i aia?“ „Mergem spre Moroieni – răspund. I-o zice aşa pentru că, probabil, acolo sînt moroi.“ „Ce-s ăia moroi“, întreabă Radu. „Un fel de strigoi.“ Se pune pe rîs copilul, înţelege că e momentul să facem glume, ca să ne mai treacă urîtul. Pornim a huui ca fantomele, spre groaza celorlalţi din maşină. Eu continui: „Moroii sînt de obicei prunci sau copii care au murit nebotezaţi şi nu-şi găsesc liniştea. După şapte ani de la moarte încep să bîntuie şi să strige «Cristian, Cristian!». Îi sperie pe oameni, pînă cînd cineva le zice nişte vorbe de botez şi le-aruncă o bucată de pînză. Unii ţărani cică încă îi mai dezgroapă şi le ard cadavrele ori le bat ţăruşi în inimă sau doar în mormînt (unul la cap, altul la inimă şi al treilea la picioare). Ca să ştii dacă un mort a devenit sau nu moroi, se zice că trebuie să iei un armăsar negru şi să vezi dacă trece peste mormînt. Dacă nu trece, acolo e cu siguranţă vorba de un moroi. Bun, dar acuma ce legătură o fi între moroi şi Moroieni?“

Într-o breşă prin ceaţă, undeva la mare distanţă, zărim o luminiţă. O casă, ca-n Muzicanţii din Bremen. Ne spunem că trebuie să ajungem în curînd la şoseaua asfaltată. Lumina nu mai apare însă, şi drumul continuă fără sfîrşit. O fi fost o iluzie. Sau... iarăşi moroi.

„Sîntem doi Andrei în maşină şi n-avem usturoi, zic. Halal să ne fie! Pe aici, prin locurile astea hălăduia ursul ăla care a atacat trei oameni acum cîteva luni. Şi, cică, tot el ar fi mîncat-o şi pe Elodia lui Dan Diaconescu. Era turbat. A turbat la turbăria Lăptici, pe lîngă care am trecut cînd încă nu se întunecase de tot.“ Copiii chicotesc.

Curbele se îndesesc din nou. În stînga drumului e ceva înalt, negru, compact. Pesemne, un perete de stîncă. La plecare, chelneriţa de la Restaurantul Peştera ne-a spus că nu crede să existe cineva care să nu se gîndescă la ziua de 21 decembrie, anunţata Apocalipsă mayaşă. Aşa o fi sfîrşitul lumii: fiecare continuă să facă la infinit lucrul pe care-l făcea în momentul sfîrşitului. Adică, noi vom merge pe drumul forestier etern, blocaţi într-o buclă temporală.

Nu e chiar aşa, fiindcă dintr-odată, ca din pămînt, în stînga noastră, răsare Sanatoriul TBC. Ca un transatlantic, cu balcoane şi geamuri late, toate luminate puternic de neoanele din interior. În timp ce căscăm gura, un cîine negru ne tăie calea, gata să-l călcăm. Dispare apoi în noapte, ca o umbră. „Mai există TBC?“, întreabă Radu. „Păi, uite, după lumini, uzina asta pare să lucreze la capacitate maximă. Trebuie să aibă mulţi pacienţi.“ Totuşi, în luminile acelea aproape ireale, care parcă ţiuie, nu vedem absolut nici o mişcare. Poate că TBC-iştii levitează nemişcaţi înăuntru, deasupra unor paturi albastre de cristal.

Vreo cîţiva kilometri mai jos, în schimb, viaţa şi mişcarea ne izbesc din plin. În chiorenia localităţii în care s-a filmat Borat, se desfăşoară o teribilă forfoteală nocturnă. Pe la porţi şi pe stradă mişună neîntrerupt bărbaţi, copii, babe, vite, măgari, cîini, maşini, motociclete şi căruţe. Ca-n India. 

Mai multe