Un drum al aventurii

Primesc pe e-mail, prin bunăvoința profesorului Radu Gologan, un text în engleză de Solomon Marcus: Life and Death – Here and Beyond. Textul începe prin a spune că moartea, reprezentată ca o ruptură între ceva și nimic, devine incomprehensibilă. Nu avem capacitatea de a ne imagina nimicul, spune Solomon Marcus. Reacția noastră față de el e de frică spontană. Soluția este să privim moartea în relație cu opusul ei, cu viața. Dar, adaugă autorul, aici apare surpriza: din acest unghi, nici viața nu mai e de înțeles în absența (reprezentării, gîndului, conștiinței) morții. „Moartea face pereche organică cu venirea pe lume.“

Începem să murim din clipa în care ne naștem. A mai spus-o cineva (sună cioranian), probabil mai mulți, fără să fie neapărat medici. În cazul unora, viața și moartea par a merge împreună, braț la braț. Asta se cheamă, probabil, destin. La alții, însă, par a merge în direcții diametral opuse, ajungînd să se izbească la un moment dat, într-un punct de deconcertantă coliziune.

Asta am simțit cînd am aflat, din senin, de moartea profesorului, academicianului Solomon Marcus. Îi vedeam imaginea captată pe ecranul televizorului la un zapping întîmplător cu numai cîteva săptămîni înainte: imaginea plină de vitalitate, cum să-i spun? – nu numai a trupului, ci și, mai ales, a spiritului.

Solomon Marcus vorbea despre efectele mutilante ale actualului sistem de învățămînt de la noi. Vorbea despre faptul – nu mai știu dacă astea erau exact cuvintele, dar cu siguranță asta era semnificația lor – că ne naștem ca ființe curioase. Că dorința de a afla, de a ști, de a înțelege definește condiția noastră umană, iar școala, în loc să facă acest dat miraculos să înflorească, îl agresează, îl reprimă.

Privind îndărăt, din perspectiva unui destin încheiat, mi s-a părut că Solomon Marcus ilustrează la modul superlativ această credință nu doar generoasă cu umanitatea din noi, ci și, cred eu, adevărată.

Pe Solomon Marcus l-a caracterizat poate mai puțin deschiderea enciclopedică la care a ajuns de a lungul timpului, incontestabilă altminteri, cît o anume vigoare excepțională a minții, refuzul de a se supune barierelor care ni se pun la tot pasul în calea dorinței de cunoaștere: pentru asta nu ești pregătit, la asta nu te pricepi, aici nu ești pe terenul tău etc. etc.

Drumul său a fost, din capul locului, un drum al aventurii. Pe vremea studenției, cînd lingvistica și, încă și mai mult, poetica matematică își făcuseră vad între filologi, circula o butadă, care îl desemna drept „cel mai literat dintre matematicieni și cel mai matematician dintre literați“. Cînd nu ai în spate grupul profesional securizant care să îți certifice succesele sau eșecurile, cînd te aventurezi „între lumi“, pășești în necunoscut nu numai pe teren epistemic, ci și uman. Hic sunt leones.

Aventura a fost, pentru Solomon Marcus, pînă la senectute, un stil și o opțiune de viață. A început ca matematician, a devenit (și) lingvist, „poetician“ (analist al literaturii), etnolog, semiotician, istoric al matematicii, epistemolog, pedagog… inventarul nu poate fi complet.

Parte dintre cărțile lui, citite în tinerețe, ca aceea despre timp sau cea despre paradox, au fost și au rămas pentru mine neîncadrabile. Sînt curios cum au rezolvat bibliotecarii acest impas. Eu, unul, n-am găsit altă soluție, în strădaniile de a pune în ordine propria bibliotecă, decît în a le pune pe raftul, compact, rezervat pentru ceea ce am numit, în lipsă de ceva mai exact, „cărți formative“ – acele cărți care îți pun mintea în alertă și te fac să găsești, total nepascalian, ceea ce n-ai căutat și nici n ai fi avut de gînd să cauți.

Solomon Marcus a început ca matematician, vocație pe care, cu toate veșmintele pe care le-a schimbat ulterior, nu a trădat-o niciodată și a devenit, în timp, un „filozof“, în cea mai brută accepțiune a termenului: un iubitor de înțelepciune. Implicarea lui în treburile cetății, tot mai apăsată în vremea senectuții, nu a pus în joc doar „argumentul autorității“, al prestigiului acumulat pe parcursul carierei. A adus, încă și mai important, suflul înnoitor al unei alte culturi a dezbaterii, în care afilierea la o poziție sau alta e secundară, esențial fiind drumul către punctele de vedere aflate în confruntare, consistența și coerența argumentației. Pentru că, în lumea descentrată în care trăim, acestea dau măsura înțelepciunii.

P.S. Simt nevoia irepresibilă de a încheia cu o zicere amintind de celebrul tablou al lui Magritte: „Acesta nu este un necrolog“. Pentru că nu este, la fel cum pipa pictată de Magritte nu poate servi nici unui fumător spre a fi umplută cu tutun. Este, mai degrabă, o pledoarie pentru vitalitatea spiritului, cea mai redutabilă armă contra spaimei în fața nimicului. Sau, citîndu-l pe Solomon Marcus: „Marea viață poate începe după moartea biologică. De fapt, testul pentru calitatea unei vieți umane îl reprezintă capacitatea de a supraviețui prin realizările ei“.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.