Un drac şi-o ţuică
Era februarie, zăpada de un metru şi un frig de minus 15 grade. O Românie abia ieşită din comunism. Aveam rucsacuri mari în spate şi încercam să ajungem la un refugiu din Retezat, la care mai fuseserăm cu ani în urmă. Un loc în care zile şi săptămîni la rînd nu vedeai picior de om, ci doar nişte urme de animale sălbatice, dimineaţa, prin zăpadă.
O maşină ne lăsase la o intersecţie, în plin cîmp îngheţat, de unde urma să luăm o altă rată spre Rîu de Mori. De acolo mai aveam de mers încă vreo 17 kilometri, pe jos sau cu vreo ocazie, pînă în fosta colonie muncitorească Rîuşor, unde speram să putem înnopta. Aşteptam în acea staţie bătînd din picioare pe loc ca să nu îngheţăm. Dintr-odată, lîngă noi a apărut ca din pămînt un individ şchiop, cocoşat şi negricios, cu o desagă în spate. Purta o haină ponosită de postav verde, ca de pădurar. Ne-a întrebat ceva într-o limbă ininteligibilă. Multe consoane stîlcite parcă una de alta. Părea handicapat. Ne-am uitat unul la altul, neştiind cum să reacţionăm. Eram destul de tineri ca să nu ne putem ţine rîsul într-o asemenea situaţie. Şi am format spontan un cerc hlizindu-ne între noi, fără să ne uităm la el. Cînd ne-am potolit, arătarea nu mai era nicăieri. Dispăruse la fel cum venise. Era totuşi un loc deschis şi ne-am întrebat unde se putea evapora... Poate că, rîzînd, nu ne dăduserăm seama cum a trecut timpul, iar el avusese vreme să ajungă la primul gard de unde n-aveam cum să-l mai vedem. „E intersecţie!“, a zis o fată cu voce pierită. „Şi ce dacă?“ „Păi, poate că era chiar dracu’“. Am izbucnit din nou cu toţii în rîs, deşi simţeam un fior rece pe şira spinării (poate că de la ger). „Bine că am rîs“ – a zis altcineva –, „fiindcă Necuratul se teme de rîs“.
A venit autobuzul cu geamurile aburite. Ne-a dus la Rîu de Mori unde un băiat, care ne însoţise tocmai de la gară, se oprea la părinţii lui. Ne-a povestit că ai lui fac parte dintr-o comunitate de italieni pietrari veniţi în România, între războaie, în căutarea unui trai mai bun pe cînd: „acolo era fascism şi pe aici era încă bine“. Ne-a atras atenţia că drumul spre Rîuşor e greu, fiindcă nu e deszăpezit, şi s-a oferit să ne găzduiască.
Am pornit totuşi la drum, plini de curaj. Era pustiu şi înaintam anevoie sub norii joşi şi încremeniţi. Făceam pas după pas şi se tot întuneca. Moralul ne scădea ca o liniuţă pe calculator. Cît vedeai cu ochii, nu era nici ţipenie de om. Fata care pomenise de dracu’ a întrebat ce ne facem dacă apar lupii. I-am spus că nu mai sînt lupi, dar dacă totuşi vedem vreo haită, n-avem decît să ne căţărăm pe stîlpii de înaltă tensiune de pe marginea drumului. Mai bine electrocutat decît mîncat. Aflasem cum, la plecare, fata cea plină de spaime fusese gata să piardă trenul pentru că se certase cu taică-su. El îi punea în bagaje desuuri rupte (aşa încît, la o adică, ei să-i fie ruşine să se dezbrace în faţa vreunui băiat). Ea le scotea, el le punea la loc. M-am amuzat la gîndul că vajnicul părinte nu se gîndise şi la lupi.
La un moment dat, am auzit un motor. Din vale venea o Rabă care scotea mult fum, opintindu-se prin nămeţi. Eram salvaţi. Şoferul a trecut însă pe lîngă noi, ignorîndu-ne strigătele. Am crezut că nu vrea să ne ia, dar a oprit cîteva zeci de metri mai sus, acolo unde terenul era mai drept, ca să nu rămînă înzăpezit. Fetele s-au înghesuit în cabină, iar noi, băieţii, ne-am căţărat în benă. Ne-am instalat cum am putut mai „comod“ pe un strat subţire de pămînt îngheţat. Motorul însă se oprise şi nu mai voia să pornească. Şoferul s-a dat jos cu o făclie şi a început să plimbe flacăra pe dedesubt, de-a lungul conductei de motorină. „A îngheţat gazul în ea“, ne-a explicat. „Nu ia foc?“ „Cum să ia, măcar să se dezgheţe.“ Într-un tîrziu a pornit. Vîntul din bena „decapotată“, combinat cu multele grade în minus, era de nesuportat. Trecea prin geci şi căciuli ca prin sită. Cu mîini tremurînde, unul dintre noi a scos din rucsac o sticlă de ţuică de prune de la mama lui (şi de la mama ei). Am dat-o din mînă în mînă. Era miraculoasă, o licoare cristalină şi aromată, dătătoare de viaţă. După două ture s-a terminat. Cînd am ajuns la Rîuşor era aproape noapte. Pădurarul ne-a oferit cazare într-un observator de vînătoare. O căbănuţă îngheţată, cu geamuri pe toate părţile. Am făcut focul şi în seara aia ne-am îmbătat cu ceai fierbinte de muşeţel.