Un decalog sau mai multe? (XI)

Anticul „Cunoaște-te pe tine în­suți“ s-a convertit în „Fii tu în­suți“. Deosebirea e ca de la cer la pămînt. Marketingul și corectitudinea politică și-au împletit vocile pentru a psalmodia fără oprire: „B U“, „you’re so beautiful, no matter what they say.“ Pare că nicicînd n-am trăit un reviriment rou­s­seauist mai amplu, acreditînd iluzia că devii tu însuți lepădînd unul după altul straiele pe care o entitate anonimă, dar atotputernică – „societatea“, „sistemul“ – le-a îngrămădit pe tine. De aproape o jumătate de secol încoace, filmul, cartea, artele în general istorisesc povești cu out­sider-i a căror autenticitate ingenuă sucombă în fața presiunilor sociale, indiferent de ideologiile politice în care acestea sînt îmbrăcate, de la Scarecrow la Reconstituirea lui Pintilie. Și totuși, „ce spun ei“, ce cred „ceilalți“ despre noi pare să fi devenit, la rîndul său, o instanță mai puternică decît niciodată. Preocuparea pentru autenticitate a sucombat în grija pentru imagine. Ipse s-a resorbit în idem. Pînă și acea firească pornire adolescentină, de a te defini prin refuz, prin negație, a cedat locul unei construcții de sine ce scoate pe bandă rulantă identități șablonizate. Mecanicismul industrial su­pra­­vie­țuiește în epoca postindustrială în producția de oameni.

Nevoii de identitate, stilul de viață actual îi contrapune, așadar, nevoia simetrică de anonimitate: conformismul nonconformismului contemporan. Straniu e că această postură a tineretului postmodern își dă mîna cu normele educaționale tradiționale, de tipul „nu te-ntinde mai mult decît ți-e plapuma“, „stai în banca ta“ ș.a.m.d. Persistă încă, chiar și în universitate, ideea că rîndurile din față sînt rezervate tocilarilor și periuțelor. Bătălia se poartă pentru băncile din spate. Chiar dacă din motive diferite, tineri și vîrstnici sînt totuși de acord că școala e locul prin care e bine să treci neobservat.

^„Nevoia de omenesc și de o­me­nie“ de care vorbea So­lo­mon Marcus sună din start vetust, perimat: parc-ar coborî din zorii veacului trecut. Tinerii de azi vorbesc altă limbă a sentimentelor, a sen­si­bi­li­tății. Pentru generațiile mai vîrst­nice e frapantă tendința lor de de­zimpli­ca­re e­mo­țională. Curentul „emo“ pare să fi fost ultima tentativă, sucombată între timp, de a deroga de la mainstream în această privință. Mi-a povestit la un moment dat o adolescentă un lucru care mi s-a părut șocant. Întrebînd-o despre cuplurile din clasa în care învăța – era în ultimul an de liceu –, mi-a spus că era doar unul, stingher, privit cu circumspecție de colegi. M am mirat și am cerut detalii. Din cîte am înțeles, să te îndrăgostești și să vrei să ai alături ființa iubită trecea drept un lucru jenant, un soi de handicap care te expune batjocurii colegilor. Despre sex, însă, numai de bine!

Mă opresc aici, de teamă să nu patetizez și să calific această certă nevoie de impersonal și de insensibilitate drept „inumană“. Vocabularul emoțional pe care îl dețin e, la rîndul său, vetust, perimat.

Mă simt mai în largul meu în a comenta „nevoia de cultură“ și opusul său, „nevoia de incultură“. E vorba, în fond, de resemantizarea radicală a termenului de „cultură“ în ultimele decenii. Simpla rostire a acestei vocabule trezea odinioară în mintea oamenilor ecoul acelor „nume mari“, creatori ai unor opere capabile să înfrunte eroziunea timpului. Aspirația către confreria spiritelor înalte s-a preschimbat într-un exercițiu al defensivei contra terorii intelectuale. Ardentele „bătălii canonice“, inaugurate în Europa și în spațiul transatlantic la începutul anilor ’70, ilustrează elocvent punctul de răscruce în edificarea noului concept. „Democratizarea“ genurilor și a stilurilor de creație, pierderea încrederii în valoarea intrinsecă a operelor de artă, dislocată de valoarea de întrebuințare, au deschis drum celui mai redutabil competitor al „culturii“, în sens tradițional: divertismentul.

„Nevoia de incultură“ corespunde acestei tendințe emancipatoare, prin care subiectul cunoscător/consumator își revendică poziția de centru valorizant al propriului univers. Este, în fond, oricît de șocant ar părea, o nevoie legitimă, căreia educația trebuie deopotrivă să-i poarte de grijă. Altminteri riscăm să perpetuăm o ipocrizie endemică – „zi ca el și fă ca tine“ – tipică pentru mediul nostru educațional.

P.S. În timp ce scriu aceste rînduri, ochii îmi cad întîmplător pe un suport de creioane de pe birou, improvizat din ambalajul unui vaporizator B U. Iată ce pot citi pe el: „Be yourself. Be your own feelings. Be wild, be young, be free, forever. Be fresh & beautiful. Be sweet and sensual. Be your dreams. Just B. U.“ Frumos, nu-i așa?

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.