Un decalog sau mai multe? (X)

Nevoia de certitudine și de încredere, în contrapondere față de nevoia de îndoială și de suspiciune, postulată de Solomon Marcus, pare a fi apanajul contemporaneității, tot așa cum nevoii de greșeală și de eșec vremurile actuale îi contrapun aspirațiile de realizare și de succes. În viziunea lui Solomon Marcus se recunosc cu ușurință reperele formării epistemologice, ce ghidează parcursul minții antrenate în gîndirea științifică: dubitația carteziană, metoda trial and error, apologia creativității văzute drept îndrăzneală de a-ți asuma riscul eșecului. Sînt atribute certe ale modernității, cea care a propulsat paradigma științelor în centrul dezvoltării umane. Paradoxul este însă că, în postmodernitate, deși dependența generală față de realizările științei a crescut enorm, impregnînd viața cotidiană a tuturor, de la modul în care ne practicăm meseria la petrecerea timpului liber, de la goana după high tech la zarzavaturile cumpărate din piață, ne aflăm tot mai mult în postura consumatorilor decît în cea a producătorilor sau măcar a administratorilor de cunoaștere. Distanța dintre input-ul științific și output-ul tehnologic a crescut într-atît, încît verigile cauzale ale lumii în care trăim s-au opacizat complet. Avem nevoie de încrederea că ce ni se servește pe tavă este ceea ce căutam.

Copiii învață mult mai ușor decît adulții să manevreze computerul. Unul dintre motive este lipsa inhibițiilor încuibate în mintea adultă. Copiilor le lipsește teama că vor apăsa pe o tastă greșită pentru că ei intuiesc că eroarea e incorporată în jucăria ce le-a fost pusă la dispoziție. Greșeala trebuie asumată de către programator, nu de către utilizator, ca un certificat de garanție: orice ai face, mașinăria nu va scoate fum și nici n-or să te certe părinții că au aruncat banii pe fereastră.

În pedagogia vremurilor actuale, un rol covîrșitor revine cultivării încrederii în sine. Mărturisesc că adesea nu prea știu ce să fac cu o atare directivă. Am crescut și m-am format mai degrabă sub auspiciile umilității epistemice: ars longa, vita brevis. Mi-e greu uneori să comut în gama entuziastă a lui „You can do it! It’s easy!“. Mi-e profund antipatică neistovita vînătoare de greșeli practicată de învățămîntul nostru din primară pînă la doctorat. Am însă mari rezerve față de o etică didactică potrivit căreia elevul sau studentul nu greșește niciodată, iar măruntele inadvertențe ce nu pot fi trecute cu vederea sînt de pus în contul altcuiva: al profesorului, al manualului, al împrejurărilor… Aș înscrie între punctele cardinale ale educației „nevoia“ de asumare, atît a lucrurilor bune, cît și a celor rele pe care le faci, dacă n-aș ști că e vorba mai degrabă de un deziderat, pe care prea puțini îl împărtășesc, darămite să și-l asume.

Mult clamata „pregătire pentru viață“ pe care ar trebui să o asigure școala a devenit și ea, într-o versiune contemporaneizată, trambulina pentru realizare, pentru succes. Iar cînd între ce se învață pe băncile școlii și abilitățile aducătoare de succes în spațiul public se cască ditamai prăpastia, școala, inevitabil, e arătată cu degetul.

Mitologia succesului populează deopotrivă mințile elevilor și ale părinților, ba chiar, adesea, și pe cele ale profesorilor. Toată lumea vrea „performanță“, dacă se poate, încă de pe la cinci-șase ani. Rezultatul e vizibil în încrîncenarea cu care se derulează concursurile școlare, precum faimoasele „olimpiade“ sau competițiile organizate de diverși ofertanți pe piața educațională.

Subscriu întru totul la nevoia de joc. Am urmărit și mai apoi am organizat la rîndul meu sesiuni de stimulare a creativității prin tot soiul de mecanisme ludice. Una dintre cărțile mele de suflet, Gramatica fanteziei. Introducere în arta de a născoci povești a lui Gianni Rodari, m-a inspirat în numeroase rînduri în interludiul activității mele preuniversitare. Chiar și studenții, în ciuda vîrstei mai înaintate, par a nu-și fi pierdut apetitul pentru joc.

Din perspectiva adulților însă, a celor care, în calitate de părinți, se proclamă purtători de cuvînt ai copiilor, școala rimează cu seriozitatea. Îmi aduc aminte cum, participînd la un moment dat la o dezbatere televizată pe tema educației, moderatorul declara cu tot aplombul de care era în stare că idealul școlii ar fi fost liceul militar pe care îl absolvise. Fie și-așa.

Să mai spun că jocul nu-i totuna cu joaca? Că ne jucăm adesea cu enormă seriozitate? E deja o lecție de manual, de prin clasa a IX-a, dacă-mi aduc bine aminte.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.