Un decalog sau mai multe? (VII)

Dacă școala actuală reduce e­du­ca­ția pentru adevăr la ingerarea de informații pe care le stivuiește în mințile copiilor și adolescenților vrafuri-vrafuri, frumosul și binele au fost expurgate aproape de tot din sistem.

Ne plîngem, pe bună dreptate, de urîțenia lumii în care ne vedem constrînși să trăim, lume pe care singuri ne-am construit-o și continuăm să ne-o construim. Ne amuzăm întristat de fanteziile decorative ale cîte vreunui primar cu inițiativă, precum alegoriile arboricole din Sectorul 4 – „cu siguranță primarul a avut o copilărie nefericită“, zic gurile rele –, precum copăceii îmbrăcați în lumini și naiadele plantate la cap de pod din Năvodari și cîte altele. Nu mai vorbesc despre arta monumentală, care a devenit la noi inepuizabil subiect de bancuri scabroase, de clădirile edilitare de un înspăimîntător prost gust, de „aranjamentele florale“ care decorează cine știe ce vanghelion, de fanteziile vestimentare care se amestecă deconcertant cu șlampăraia ridicată la rang de dressing code, de cosmeticele întinse pe chip de-a valma și cu toptanul, de cartierele de pagode, de vilele băștănești ce-și etalează cu mîndrie elucubrațiile arhitectonice... Bine măcar că automobilele nu se confecționează după bunul plac al beneficiarului – deși mi a fost dat să văd vreun Hummer alb „tunat“ cu ornamente aurite... Despre o minimă eleganță a rostirii nici nu mai e cazul să amintesc că devin ridicol. O prelegere la care am asistat, despre invazia kitschului în arta bisericească autohtonă, m-a cutremurat nu numai prin vorbe, ci, mai ales, prin imaginile prezentate.

Așa e: trăim într-o lume kitsch și, adesea, nici măcar nu avem capacitatea de a ne da seama de lucrul ăsta. Atunci, barem, am putea invoca argumentul postmodernității, precum odinioară arhitecta care a proiectat Casa Poporului. Nu, nu e un kitsch „trucat“, asumat cu zîmbetul pe buze, ci unul brutal și posac, prin care nevoia de frumos sucombă în fața dorinței de a arăta, de a etala, de a impune.

Cred, totuși, că frumosul rămîne una dintre nevoile, dintre aspirațiile umane fundamentale.

În curriculumul școlar, în schimb, el e relegat unor materii sporadice, împinse undeva în periferia formării, sub titulatura generică de „dexterități“. Ele au, evident, un statut accesoriu. Nimeni nu le ia în seamă.

Cînd admiterea la Litere a trecut pe „concurs de dosare“, s-a decis, după îndelungi deliberări, să se ia în calcul și notele din școală de la română și de la prima limbă străină. Eu mi-aș fi dorit să se țină cont, măcar cît de puțin, și de rezultatele de la desen și muzică, și – de ce nu? – de la educație fizică. N-am avut curajul să propun o atare năstrușnicie.

Poate că totuși un curriculum în care educației pentru frumos să-i revină o pondere de vreo 20-25% n-ar fi de neconceput.

Apropo de sport: vechii greci puneau gimnastica tot sub categoria frumosului. Ceva vor fi știut ei.

Cu dilemele etice, cu motivele și stratagemele alegerii binelui, eu și mare parte din colegii de generație ne-am instruit în afara școlii, trăind și respirînd într-o societate în care înfruntarea răului, mai totdeauna de sorginte politică, era un exercițiu cotidian. Ne-am ales de pe urma acestui exercițiu, mulți dintre noi, cu cicatrici adînci, dar și cu un antrenament intrat în sînge. Cum s-ar zice în termeni pedagogici, ne am format „deprinderi“ de comportament etic, tot așa cum alții, mai submisivi, s-au putut antrena în escamotarea responsabilităților etice sau legale.

Mă tot întreb cum stau lucrurile azi. Am pășit în epoca unei anestezii morale generalizate? Nu-mi vine a crede. Doar că resorturile formării credinței în bine au devenit aleatorii. Cine, cînd și cum mai contribuie la așa ceva – familia, prietenii, anturajul, mass-media etc. – e greu de spus. Școala, în orice caz, nu se află printre pretendenți.

Pentru unii, pare să mai licăre o speranță în această abulie: biserica. În polemicile derulate pe tema orelor de religie, am auzit adeseori pledoaria potrivit căreia principalul lor rost ar fi educația morală. Mi se pare, trebuie să recunosc, un argument bizar. Dacă ar fi să îl credem pe cuvînt, ar trebui să conchidem că cine nu e credincios sau nu a avut parte de o educație religioasă este, ipso facto, o ființă imorală – în cel mai bun caz, amorală. De ce biserica și religia ar trebui să umple o lacună din altă sferă a formării tinerilor în învățămîntul nostru, mi-e greu să înțeleg. Poate pentru că rămînem tributari, și în această chestiune, mitului eroului salvator, ce ne îndeamnă să scandăm în cor: ortodoxia salvează România!

Oricum, mă îndoiesc că răul va putea fi alungat din învățămîntul nostru învîrtind trafaletul.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.