Un cenaclu universitar

30 decembrie 2014   TÎLC SHOW

Nu m-au entuziasmat niciodată cenaclurile literare, deşi, trebuie să admit, în adolescenţa mea (derulată în anii ’80), ele constituiau un forum de exprimare important pentru cei (tineri, mai ales) bîntuiţi, justificat sau nu, de himerele gloriei artistice. Se înţelege însă că lumea cenaclieră era, volens-nolens, foarte eterogenă şi, în ultimă instanţă, neatractivă pentru un intelectual aflat chiar şi într-o fază de formare. Mulţi ipochimeni veneau la cenacluri din alte motive decît cele estetice. Junele creatoare sperau să-şi găsească acolo viitorii soţi, pe cînd băieţii nu urmăreau decît să flirteze cu poetese mai mult sau mai puţin inocente. Nu lipseau grafomanii maturi, bucuroşi că astfel se puteau simţi scriitori. Autorii, să zicem, cu un oarecare grad de consacrare, se arătau şi ei, din cînd în cînd, doar pentru a o face pe interesanţii în faţa novicilor derutaţi. Scriitura autentică se zărea rar în contextul respectiv şi, de obicei, abia respira sub presiunea celorlalte manifestări ale cenaclului. Mai preocupat de o asemenea dinamică literară am devenit în anul I de facultate, aflînd despre existenţa unui cerc de creaţie a studenţilor filologi. Mă gîndeam că mediul universitar triase deja multitudinea de veleitari ai textului şi un astfel de grup ar fi trebuit să funcţioneze, inevitabil, după rigori academice. M-am prezentat, aşadar, într-o seară ploioasă de octombrie, la o şedinţă a cenaclului tinerelor condeie de la Litere, şedinţă popularizată, prin anunţuri scrise de mînă, pe la afişierele Universităţii. Lume multă, adunată la Catedra de literatură română. Coordonatori păreau să fie doi lectori din departamentul menţionat. Lîngă ei stătea însă şi un bătrîn profesor, auster şi impozant, care venise, după toate semnele, în postură de invitat special.

Peste numai un semestru, urma să mă reîntîlnesc cu venerabilul domn, în calitatea sa de şef al disciplinei Teoria literaturii. La prima prelegere, ne-a vorbit despre „componentele“ unei librării (identificată drept „locul unde se comercializează cărţi“): librarul, raftul, depozitul, casa de marcat, volumul (format, desigur, din „coperţi“, „file“, „litere“, „spaţii tipografice“, „rînduri“, „pagini“, „text“ etc.) şi raionul. Definiţia ultimului m-a marcat în mod fundamental: „Raionul este un sector din librărie, specializat pe o temă editorială. Exemple – carte beletristică şi carte ştiinţifică. Dacă mergem la raionul de carte beletristică, vom găsi secţiuni supraspecializate, precum cele de proză, poezie, critică şi istorie literară. La subsecţiunea proză, diversificarea se poate amplifica prin categoriile roman şi nuvele. La cartea ştiinţifică, vedem cartea medicală ori numeroase publicaţii inginereşti, de fizică, matematică şi chimie.“ În seara cenaclului, m-am familiarizat, avant la lettre, cu un automatism verbal al profesorului, ce avea să ne exaspereze pe toţi, ulterior, la cursuri şi seminarii. Pe parcursul dialogului cu cineva, el întreba invariabil: „Mai ai fraţi, mai ai surori?“ Indiferent de răspuns, frecvent, înainte ca acesta să şi fie formulat clar, bătrînul concluziona sonor şi, totodată, absent: „Booon!“ După săptămîni de pisălogeală interogativă despre fraţi şi surori, un coleg mai curajos, pus, pentru a suta oară, în poziţia de a răspunde, a comentat teatral: „Să vă spun drept, domn’ profesor, nu prea ştiu dacă mai am şi, dacă da, cîţi am! Taică-meu a fost ochi alunecoşi, inimă zburdalnică...“ Am hohotit dezlănţuiţi, dar, spre surprinderea noastră, matusalemicul teoretician a şuierat „Booon!“, în stilul său obişnuit.

La cenaclul cu pricina, amănuntele de mai sus nu-mi deveniseră cunoscute încă şi, de aceea, mă incita întrebarea cu fraţi şi surori, repetată constant de bravul teoretician. Începusem să suspectez că familiile cu mulţi copii ar putea ascunde cine ştie ce secret al geniului literar. Presupunerea îmi fusese totuşi tulburată de replicile obraznice ale membrilor cercului. Unul îi striga violent profesorului că mai are cincisprezece fraţi şi douăzeci de surori, altul (la fel de vocal) că îl aşteaptă în cămin nouăzeci şi şase de gemeni, studenţi filologi la rîndul lor, iar o domnişoară suavă jura, cu patos, că jucătorii din echipa de fotbal Avîntul Broşteni – titulari şi rezerve – sînt toţi frăţiorii ei. Deasupra ţipetelor studenţilor plutea sentinţa, cînd baritonală, cînd piţigăiată, a invitatului special: „Booon!“. În încăpere, persista un miros greu de usturoi, care, într-un tîrziu, a fost lămurit de către unul dintre lectorii îndrumători. La Casa Universitarilor, se comercializaseră, cu vreo două ore mai devreme, cîrnaţi proaspeţi. Cumpărase şi el un kilogram şi, întrucît nu mai reuşise să dea pe acasă, atîrnase sacoşa cu apetisantele merinde la fereastră. Disconfortul olfactiv se rezolvă însă de la sine în momentul în care o puternică mireasmă de horincă invadă întreaga incintă, detronînd „aerele“ de superioritate ale bieţilor cîrnaţi. Lichidul mărgelat provenea de la o participantă la agapa literară, moroşancă de felul ei. După mai multe înghiţituri din sticla mobilă, atmosfera se realaxă complet. O folkistă zdrăngănea la chitară melodii de-ale lui Nicu Alifantis, iar doi tineri înflăcăraţi nu reuşeau să se pună de acord dacă Marin Sorescu era sau nu „un papagal“. Profesorul bodogănea ceva despre carte ca „produs al materialismului dialectic“. Am ieşit obosit şi buimac, jurîndu-mi să nu mai merg niciodată la vreun cenaclu. Dacă nu mă înşel, am pecetluit legămîntul şi cu un „Booon!“ prelung şi tensionat.

Astăzi, sînt obligat să observ, cu oarece surprindere, că aceasta rămîne una dintre promisiunile pe care le-am respectat cu sfinţenie de-a lungul vieţii mele de pînă acum.  

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009. 

Mai multe