Un Batman decanal
Simpatia mea pentru păţaniile bravilor noştri decani, risipiţi precum ciupercuţele prin puzderia de facultăţi ale patriei, este de-acum consacrată. Vă amintiţi probabil de generosul Hank, ultrasensibilul Larry, mult-prea-permisivul Gog, sau de nenumitele, însă la fel de înduioşătoarele figuri decanale din alte contexte. Ei bine, acest sentiment de, în ultimă instanţă, solidaritate administrativă mi-a fost intensificat, nu de mult, de o istorioară relatată mie de un amic universitar, istorioară referitoare la conducătorul unei facultăţi moldave, funcţionale într-un îndepărtat orăşel de munte. Pe scurt, se pare că personajul respectiv, relativ nou în poziţia managerial-universitară, dezvoltase o adoraţie nefirească pentru toca şi roba de ceremonii academice, găsite în cabinet ca moştenire de la fostul şef.
Omul fu fascinat, din prima clipă, de efigia aurie ce închidea aripile largi ale mantiei asemenea unui medalion cu însemne de autoritate (nu-şi putea reprima o asociere cu faimoasa capă a lui Ştefan cel Mare, prezentă în toate portretele importante făcute domnitorului). Cînd îi închidea componentele, intra în altă dimensiune, simţea, pur şi simplu, că poate zbura. Pereţii clădirii luau forme transparente, acoperişul se eteriza, totul primea culori diafane, ca într-un vis de copil. Croiala robei încuraja o astfel de impresie „plutitoare“. Cel/cea care o proiectase (imitînd, desigur, modelele preexistente!) îi inoculase şi o notă de originalitate, prevăzînd-o cu nenumărate pliuri şi striaţii. Îmbrăcată, haina se umfla, căpăta chiar impetuozitatea unui obiect zburător (de la distanţă, să recunoaştem, curat „neidentificabil“). În acest punct, trebuie să fim foarte atenţi la nuanţe, întrucît strania fetişizare dezvoltată de bietul nostru decan avu două efecte imediate. Primul: băiatul a hotărît să poarte costumul de ceremonii academice nu doar la ceremonii, ci pe parcursul întregului timp petrecut în şcoală. Roba şi toca au devenit, aşadar, „hainele“ sale oficiale. Al doilea: starea de zbor şi fericire extatică produsă de „costumaţie“ nu constituia numai un tablou intern de senzaţii abstracte, ci revela şi o anume materialitate. Mai precis, profesorul-administrator mergea pe coridoarele facultăţii în ritm accelerat, cu pieptul uşor aplecat înainte şi cu mîinile puţin depărtate de corp, într-o manieră care crea impresia de decolare. Faldurile de mantie ale robei se deschideau aidoma unor aripi negre, iar toca cilindrică, băgată, prin încovoierea în faţă a bustului, la înaintare, te ducea cu gîndul la dispărutele avioane Concorde, în plin elan de străpungere a înălţimilor albastre.
Spectacolul – cum să-i spun – „deltaplanic“ nu trecea neobservat. Studenţii şi profesorii ieşiţi brusc în faţa înfiorătoarei apariţii se lipeau speriaţi de ziduri. Ceilalţi se fereau din vreme, ascunzîndu-se pe culoarele laterale. Femeile de serviciu se arătau mai curajoase, rămînînd decise pe poziţiile lor de curăţare a cimentului. Decanul le ocolea la milimetru, lăsîndu-şi mantia să le mîngîie ca o boare divină. Ele însă nu prea apreciau gestul, crucindu-se în urma lui ori scuipînd de trei ori, de parcă îl vedeau pe necuratul. Odată, una adăugă şi un comentariu cam neortodox: „Da’ ci puti, soro, rochia lu’ ista! Oari o spalî vriodatî?“ Sora – urcată pe o fereastră, unde freca geamul de zor, răspunse cu înţelepciune şi oftaturi prelungi: „Ehei, Doamni-Doamni, ci faci învăţătura din uamini! Fereascî Sfîntu’, cu niminea nu împarţi aşa o nefericiri cum îi buchisala, mamî!“ Mai răi, studenţii începură să rîdă pe la colţuri, poreclindu-şi decanul Batman. Nickname-ul nu se baza exclusiv pe costumaţie. Exista şi un banc ce făcea deliciul tinerilor din campus. Doi inşi – fascinaţi pînă la obsesie de filmul cu eroul-liliac – văd pretudindeni doar reprezentări ale zburătorului lor preferat. Într-un acces de euforie, înhaţă un preot de pe stradă, îl duc pe o clădire şi îl aruncă fără ezitare. Amărîta faţă bisericească se striveşte de pămînt.
Unul dintre cinefili îi zice celuilalt, cu iritare: „Ţi-am spus eu, bă, că-i popă, şi nu Batman!“ Bineînţeles, de aici nu trebuie să deducem că şi pe năstruşnicul nostru decan ar fi plănuit cineva să-l lanseze din vîrful clădirii facultăţii, pentru a-i testa calităţile de zbor şi a-i dezvălui, ultimativ, identitatea, dar e imperios necesar să constatăm că tot mai mulţi dintre colegii singularului personaj credeau că o va face singur, într-o bună zi, ferm convins de capacitatea sa de planare maiestuoasă pe deasupra parcării. Atunci, turuia neobosita gură a lumii, va avea şansa şi tînăra universitate de tîrg moldav să intre în istorie. De ce nu, poate, cu puţin noroc, chiar între primele o sută de instituţii academice de pe mapamond. Lucrurile se precipitară totuşi într-o altă direcţie. Senatul universitar decise să acorde titlul de doctor honoris causa proprietarului unei ferme locale de pui, care sponsorizase cu aripioare mai multe manifestări ştiinţifice din facultăţi. Avînd în vedere specializarea zootehnică a decanului „zburător“, fu ales el să scrie şi să citească, la festivitate, laudatio. Prin urmare, la momentul potrivit, în echipamentul său obişnuit (de data aceasta, absolut justificat de circumstanţe), profesorul lectura răspicat elogiile aduse marelui fermier, în plenul unei aule ticsite cu oameni.
Deodată, la intrarea unui grup de întîrziaţi, se produse un curent devastator. Hîrtiile zburau pretutindeni, draperiile şi perdelele dansau frenetic. O pală buclucaşă de vînt ridică agresiv – parcă pînă la cer – roba importantului vorbitor. Femeile începură să ţipe îngrozite, iar bărbaţii priveau stupefiaţi. Se dezvăluia acolo, neaşteptat, faptul că, sub costumul de Batman al decanului, se ascundea, în fond, însuşi Adam în faza lui pură, arhetipală, idilic-nudă, anterioară muşcării din ucigaşul măr al Evei.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.