Un autodenunţ

24 noiembrie 2011   TÎLC SHOW

 „Ce l-a apucat...?“ – aşa mi s-a relatat că ar fi reacţionat un confrate cînd i s-au citit dintr-un articol de-al meu cele cîteva fraze în care îi lăudam ultimul său roman. „Ce l-a apucat...?“ – întrebarea, foarte spontană, indiscutabil sinceră, se justifica prin aceea că, în urmă cu cîţiva ani, fusesem extrem de critic în discuţia încinsă în jurul unui eseu al său. În limbajul clişeelor fără moarte, se putea spune că îl înjurasem, deşi una dintre carenţele stilului meu este aceea că nu ştiu să înjur. „Ce l-a apucat...?“ intra în fluxul clişeelor, al logicii etern mirate că „după ce m-a înjurat, se apucă să mă laude!?“. M-am gîndit să-l sun la telefon şi să-i explic „ce m-a apucat“ (pur şi simplu fusesem entuziasmat de romanul lui, asta mă apucase), dar m-am răzgîndit: între noi doi, mai demult se clarificaseră, într-o discuţie pe şleau, poziţiile; îmi explicase, fără fasoane, că nu-mi poate suporta bucureştenismul meu permanent ironic, el fiind un ardelean alergic la tot ce e miticism, frivol şi duplicitar în tehnica oricărei ironii. Eram prin urmare incompatibili şi – reamintindu-mi pe dată acea discuţie – am renunţat să-i telefonez; nu ar fi fost imposibil să nu mă creadă dacă i-aş fi zis, franc, că romanul lui m-a entuziasmat. Nu poţi să ştii niciodată pînă unde poate ajunge suspiciunea alergicilor la ironie; atunci cînd „îi apucă“ şi pe ei „o idee“, şi la ei fandacsia e gata.

Ipohondru moral – cum îmi e felul –, sigur că m-am simţit vinovat; ţin – aproape maniac – să am relaţii clare cu semenii plus confraţii mei, dar fac ce fac şi ratez, aici lucrînd o timiditate prostească şi un scrupul rămas dintr-un orgoliu nemistuit complet. Mă vreau limpede şi nu sînt decît un idilic nevolnic, poate chiar impotent în a mă modifica, deşi totul îmi cere să renunţ la acest păcat aproape originar. Idilismul meu ştiu de unde vine – din tinereţea aceea în care scriam reportaje de la Bicaz avînd în finalul lor incantaţii pentru o iubită pe care – literar vorbind – o zideam în stînca barajului. Nici azi nu le regret integral – adjectiv blestemat. Perfidia zilei – căci nu eram atent la capacitatea oricărei clipe fericite de a fi şi perversă – consta în a fi criticat totodată pentru negativism, cum a fost cazul cînd am publicat un articol împotriva cîntecului de mare succes: „Vino pe Aleea trandafirilor“; scrisesem că nu e cazul, în ţara noastră nimic nu e trandafiriu şi deci nici alei ale rozelor nu există (am şi acum în auz melodia fraţilor Grigoriu care ziceau exact invers: „Mai respiri puţin moloz / Dar vezi viaţa-n roz“). Cu o rigoare impecabilă, am fost sancţionat atît pentru idilism, cît şi pentru negativism, noi avînd datoria să luptăm pe ambele fronturi împotriva aceleiaşi ideologii mic-burgheze.

Precis vorbind, am păstrat ambele tendinţe, cu un plus de idilism din a cărui privilegiere a reieşit această a doua vinovăţie: entuziasmul. Nu ştiu să mi-l ascund, deşi sînt conştient că niciodată nu e cazul să fii entuziast trăind printre semeni şi că cel mai inteligent e să fii disponibil la greaţă, la strictul dispreţ, la globalizanta ură. Mă autodenunţ – vorba aceea: ce m-a apucat? – ca un incapabil de greaţă, o resimt numai cînd întîlnesc persoane care declară cu dezinvoltură că „le e greaţă de viaţă şi de tot“. E, desigur, o limită de-a mea, nu pot spune că mă stînjeneşte; mă simt bine în compania camusienilor care ştiu că: „eroarea unei anumite literaturi este de a crede că viaţa e tragică, fiindcă e mizerabilă. Ea poate fi şi bulversantă, şi magnifică – aici se găseşte tragedia ei. Fără frumuseţe, dragoste şi primejdii, ar fi aproape uşor de trăit.“ (era obiecţia lui majoră la Greaţa lui Sartre, în 1938). Dar azi nu e dubios şi Camus, cu elanul lui de brancardier al Crucii Roşii în oraşul ciumat?

Viaţa ar fi îndeajuns de facilă dacă entuziaştii nu ar mai trezi din cînd în cînd printre lucizi şi îngreţoşaţi – majoritatea! – cîte o mirare: ce l-a apucat? Nu am de gînd să explic pe îndelete cum poţi fi totodată ironic şi patetic. E greu, foarte greu. La fel de greu ca a tălmăci o autoironie. Sau, ca în romanul acelui ardelean – cum şi de ce „a te cînta“ înseamnă „a te plînge“. 

Mai multe