Un anumit gen de privire
Astra Film Fest de la Sibiu (AFF) a devenit deja un "brand", zic unii. În orice caz, şi-a cîştigat binemeritata recunoaştere publică şi academică. Şi este o success story, care merge de acum mai departe, în modul cel mai firesc cu putinţă: Ne vedem la anuâ! - şi-au spus cu toţii duminica trecută, la sfîrşitul actualei ediţii. Se pare că micuţa echipă a lui Dumitru Budrala poate să respire ceva mai liniştită şi să răspundă, zîmbind, la interviuri: nu ne întrebaţi cum am făcut primele şapte ediţii, restul a fost uşor!... De data aceasta s-a simţit şi că au fost bani mai mulţi şi firme mari au început să se implice sistematic în AFF. Politica mare a fost prezentă şi ea, perfect adaptată contextului. Astfel, pe fundalul unor excelente filme despre transhumanţă şi în prezenţa unor ciobani cît se poate de autentici din celălalt capăt al Europei, domnul Giorgio Ficcarelli le-a spus celor prezenţi în Căminul Cultural din Sibiel că UE nu interzice transhumanţa, aşa cum s-a spus, ci o valorizează şi o sprijină. Îngrijorarea Bruxelles-ului faţă de gafele autorităţilor noastre şi-a găsit astfel şi o cale mai user friendly de a se adresa celor direct vizaţi. Dar cel mai important lucru legat de ediţia de anul acesta a AFF n-au fost - cred - nici organizarea, nici calitatea filmelor, ci faptul că pe sălile festivalului se manifesta tot mai evident şi activ o nevoie de documentar. De la anonimi din public la regizori faimoşi, o mulţime de lume m-a întrebat cînd şi cum se va continua la Muzeul Ţăranului Român Best of AFF. De asemenea, s-a născut ideea unei caravane a festivalului, care să treacă măcar prin marile oraşe ale ţării pentru a prezenta o selecţie de filme premiate la AFF. Unii au propus chiar organizarea unui soi de cinematecă a documentarului. Pe scurt, se pare că s-a născut un public de documentar, tînăr şi pasionat, chiar dacă nu foarte numeros - iar AFF a avut categoric un rol esenţial în acest sens. Acest fenomen este însă important şi din alt punct de vedere: a face documentar şi a iubi documentarul înseamnă şi a avea un alt gen de privire asupra realităţii înconjurătoare. O privire înţelegătoare şi iubitoare, căci un documentarist bun încearcă să-şi înţeleagă subiecţii, nu doar să-i pună în scenă, şi trebuie să-i privească cu pasiune, pentru a face din ei un subiect de film, nu doar un simplu document. În această privinţă mai avem însă multe de învăţat. Avem de învăţat, în primul rînd, buna practică a modestiei, care să-i facă pe realizatori să ţină minte faptul că cei din faţa camerei sînt importanţi, nu cei din spatele ei. Apoi, ar trebui să învăţăm să renunţăm cu toţii la ispita epidemică a hazului primar, la acea viziune care se bucură de ridicolul aparent al eroului - care a fost făcut erou doar pentru a ne amuza pe noi cu peripeţiile sale. Din acest punct de vedere, distratul pe socoteala celuilalt, ca într-o reclamă la Sprite, pare a fi încă reţeta supremă de rating. Prin contrast, "nevoia de documentar" este astfel şi o nevoie de a ieşi din această parodiere groasă a realităţii: ne rîdem ce ne rîdem, dar există şi presimţirea că viaţa e în altă parte... Pentru a ajunge însă acolo, ar trebui să exersăm cu răbdare privirea înţelegătoare a bunului documentarist, care vede dincolo de evidenţe şi se bucură atunci cînd înţelege ceea ce vede. Cînd acest mod de privire naşte o nevoie socială, fie ea şi restrînsă la un grup statistic modest al societăţii, cînd se naşte un public, fie el şi puţin numeros, care caută această privire, înseamnă şi că ceva se schimbă în acea societate. Este sentimentul cu care m-am întors de la Sibiu: o masă critică de creatori şi public visează activ la altă imagine, înţelegătoare şi iubitoare, a lumii înconjurătoare, a lumii noastre. Ceea ce înseamnă că există o masă critică pentru care "lumea pe sticlă" nu mai este cea mai bună dintre lumile posibile...