Umilință și smerenie

12 mai 2011   TÎLC SHOW

Vremurile în care am stat la cozi pentru a primi raţia de alimente ne-au predat din plin toată programa de lecţii ale umilinţei. Zile în şir, luni, ani, am contabilizat trecerea timpului, prin bifarea fiecărei căsuţe de pe cartelele care puneau la punct cît şi ce anume trebuia să mîncăm, pentru a putea deveni revoluţionari de profesie. Bătrîni treziţi cu noaptea-n cap, cărîndu-şi după ei scăunelele pliante, elevi care ieşeau de la cursuri şi le luau locul, ca să-şi păstreze poziţia cîştigată la coadă, şi a le da bieţilor oameni un scurt răgaz de odihnă sau şansa de a merge la o toaletă, familii întregi care ieşeau de la serviciu şi intrau în „schimbul“ de la coadă, şiruri nesfîrşite de indivizi încolonaţi în faţa magazinelor alimentare, prin intermediul cărora Partidul ne învăţa să mîncăm raţional. Milioane de oameni care se supuneau unei umilinţe cumplite, pentru a avea ceva de mîncare. Cozi de lungimea unei străzi sau a unui bulevard, la care, dacă nu se tăcea, se vorbea în şoaptă. Apoi, cînd uşile magazinului se deschideau, îmbulzeala disperată, lupta de a apuca să iei ceva, strigătele celor care erau mai în spate şi cereau să se dea mai puţin, ca să poată lua fiecare cîte ceva, să ajungă la toată lumea, iar mai presus de toate, privirile celor care mai aveau de aşteptat şi cîntăreau, cu invidie, pungile de un leu, în care se întrezăreau pachetele cu făină, mălai, zahăr, unt, sau sticlele cu ulei ale norocoşilor care reuşiseră să fie printre primii la coadă. Mai cu seamă în cea de-a doua parte a anilor ’80, orice gestionar sau şef de magazin era un om foarte puternic şi „respectat“. Orice vînzător de la „Alimentara“ devenea cineva cu care era foarte sănătos să te pui bine. Condiţia de lagăr în care se trăia presupunea dezvoltarea unor abilităţi deosebite în a fi supus, cuminte, respectuos faţă de cei puternici şi mereu gata de a te umili în faţa oricui te putea ajuta, cumva, să obţii cîte ceva. Orice.  

Prin diferite concursuri de împrejurări, unii dintre noi au trăit mai puţin aceste experienţe, dar cei mai mulţi au traversat acele vremuri respirînd din plin aerul umilinţei. În urma unui mecanism psihologic foarte simplu, amintirea acelor ani s-a şters prima, s-a evaporat ca prin minune, în aşa fel încît să nu ne urmărească visul fiecărei nopţi şi să uităm cît mai repede monstruozităţile la care am fost supuşi şi constrînşi să consimţim, fie zgomotos, fie tacit. Nu e foarte uşor să uiţi că n-aveai ce mînca, erai ponosit, aşteptai apa caldă cu zilele, citeai la lumînare şi te încălzeai la aragaz, dar aplaudai frenetic la congrese, strigai din rărunchi la defilări, agitai steagul Partidului şi panouri cu lozinci, cîntînd pînă la răguşeală despre viaţa fericită şi traiul minunat din Epoca de Aur. Cei care n-au fost nevoiţi să stea la coadă tratează problema în glumă şi sînt, de obicei, aceia care spun că „hai să fim serioşi, n-a fost chiar aşa de rău, puteai să te descurci, n-a murit nimeni de foame în vremurile alea“. Iar cei care au trăit pe propria piele umilinţa statului la coadă pentru a primi de mîncare uită durerea ascunsă şi frustrarea acelor momente, camuflînd instinctiv ruşinea umilinţei sub nostalgia tinereţii sau a clipelor de bucurie elementară cu care au împodobit fresca amintirii acelor vremuri. Deseori, tot ei sînt cei care descurajează cu maximă hotărîre orice proces de conştiinţă şi orice tentativă de scormonire a locurilor igrasioase din memoria anilor marcaţi de frig, foame şi teroare. Iar reacţia cea mai tragicomică e cea în care fiecare dintre noi devine un „specialist“, intelectualizînd patologic analiza acelor vremuri, sau desfiinţînd orice alt punct de vedere, sub sentinţa că despre aşa ceva trebuie să vorbească doar oamenii foarte calificaţi – intelectualii, nu?! – care să hermeneutizeze cît mai sofisticat toată treaba, în aşa fel încît să iasă ceva suportabil la audiţie sau la lectură. Ceva care ne mobilizează competenţele culturale, ne satisface orgoliile de victime care şi-au intelectualizat trauma, dorind să li se spună doar ceea ce au chef să audă, şi care ne scuteşte de orice întîlnire, fie ea şi întîmplătoare, cu bunul-simţ.  

Umilinţa înghiţită în acei ani se deprindea teoretic la şcoală, în mod implicit, la lecţiile de învăţămînt politic, la locul de muncă, în şedinţele de partid sau în adunările oamenilor muncii, şi se verifica în practică la coadă, în frigul din case, în nopţile lipsite de curent electric, în frustrarea de a nu te putea exprima liber. Refugiul în biserică, în dimensiunea ei instituţională, nu era la îndemînă, pentru că Partidul a lucrat din plin la obturarea acestei posibilităţi de retragere din calea ideologiei oficiale. În mod fatal, umilinţa era predicată explicit în cele mai multe dintre lăcaşurile de cult, iar menţionarea conducătorilor ţării în cadrul ritualului era obligatorie. De prea puţine ori a existat inspiraţia de a face o diferenţă clară între umilinţă – care conţine în aria sa de semnificare atît supunere, cît şi sentimentul inferiorităţii – şi smerenie, care presupune consecvenţa respectului pentru adevărul ultim, pietate şi bună-cuviinţă. Practica îndelungată a umilinţei primare ne-a învăţat să reacţionăm inferior în faţa momentelor importante ale existenţei individuale, dar şi în faţa marilor momente ale comunităţii. Aici e unul dintre locurile cele mai importante în care dezordinea simbolică a devenit, prin cronicizare, o maladie a celor mai ascunse resorturi ale felului nostru de a fi. Îmbulzeala şi călcarea în picioare la cozile la care se dă apă sfinţită păstrează memoria foamei fizice şi a umilinţei, uitînd cu totul smerenia, respectul şi buna-cuviinţă faţă de o valoare spirituală.  

(va urma)

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe