Umilinţa de la capătul tunelului

Ştiu, inițial i se spunea altfel. Se chema „luminița de la capătul tunelului“. O simplă metateză, ar spune lingviștii – o permutare de sunete, de litere. Expresia a fost lansată, din cîte îmi amintesc, în perioada aurorală a tranziției postdecembriste, poate puțin înainte ca președintele Emil Constantinescu să declare intrarea în post-tranziție.

S-au schimbat vremurile. Studenții noștri de azi abia se nășteau. S-au perindat, între timp, vreo două generații. Metafora generoasă de odinioară a fost dată la sacul cu vechituri al istoriei. Nu știu alții cum simt, dar eu, unul, nu mai cred că aș găsi la capătul tunelului – care tunel? – altceva decît mîzga lunecoasă a pereților – care pereți? – pe care i-am lins cu palmele, ca să putem înainta.

Poate în alte profesii, în alte domenii de activitate, lucrurile să fi stat alt­fel. Poate și în educație alții să fi trăit alt­min­teri bîjbîiala vremii. Mie, unuia, însă, mi-e greu să-mi scot din cerul gurii gustul coclit al umilinței.

M-aș considera unul dintre aleșii sorții, un ins care a ajuns să facă în viață ce și-a dorit. Cît am fost în stagiu și încă niște ani buni după aceea mă uitam la perspectiva de a reveni în facultate ca la un El Dorado. Nimeni nu a izbîndit așa ceva, la Filologia bucureșteană, pentru cam un deceniu. Între timp, însă, profesiunea atît de rîvnită odinioară pare să fi devenit, în ochii opiniei publice românești, una dintre cele mai detestate. Aroganță, suficiență, impostură, ineficiență, retardare – cîte nu i se pun în cîrcă!

De cînd Ministerul Justiției a publicat, slavă Domnului, lista lucrărilor scoase pe bandă rulantă de rezidenții pușcăriilor, mass-media se întrec în a publica „topuri ale rușinii“. N-are a face că nu mă număr printre giranții fulminantelor depășiri de plan la producția științifică din academia carcerală, cuvîntul tot doare. Degeaba îmi spun că alte universități din România, alte edituri decît cea a UB, specialiști din alte domenii decît cel filologic au bătut recordul la complicități dubioase. Cine mai are vreme de asemenea amănunte? Degeaba mă gîndesc că, față de noi, cadrele didactice, penitenciarele aveau la dispoziție mult mai multe mijloace de a verifica în ce măsură „catindații“ la titul de om de știință și-au produs lucrările cu propria lor mînă și propria lor minte. Cine se mai încurcă în astfel de detalii?

Directorul Editurii Universității din București îmi spune, alb la față, că și noi avem publicată o carte scrisă în detenție. Manuscrisul înaintat către editură, împreună cu o adresă oficială, venea, prin 2013, din partea unei persoane calificate în materie. Referatele, venind de la persoane competente, certificau originalitatea și utilitatea lucrării. Directorul editurii m-a întrebat dacă e cazul s-o publicăm. L-am întrebat și eu dacă ar trebui să introducem o declarație din partea autorilor prin care aceștia să explice cînd și unde și-au redactat opera, cît a durat redactarea fiecărui capitol ș.a.m.d. Uite însă că ar fi cazul. Altminteri, un certificat de bună purtare, cum e cel prin care unui deținut i se poate diminua pedeapsa în urma muncii fizice sau intelectuale prestate în închisoare, poate deveni un nou prilej de fraudă pentru unii, de chilipiruri pentru alții și de umilință pentru întreaga tagmă.

Cel mai dificil, mai traumatic moment din activitatea mea de decan a fost cel în care, din pricina unor constrîngeri financiare, a trebuit să conving consiliul facultății să acorde selectiv prelungirea de activitate ca titulari colegilor care depășiseră vîrsta de pensionare. Degeaba le-am dat acestora toate asigurările că, și la pensie, își vor continua nestingherit colaborarea cu facultatea. Apoi s-a schimbat regula. A venit o lege care zicea că la 65 de ani fix, de ziua de naștere, părăsești instituția. Eventual, în mijlocul cursului. Apoi iar s-au admis prelungirile, chiar sine die, apoi s-au limitat, apoi s-au condiționat, apoi… Mă apropii și eu, pîș-pîș, de momentul fatidic și-mi doresc un singur lucru: să am noroc de o regulă simplă, clară și stabilă.

Am făcut parte, recent, dintr-o comisie ad-hoc pentru a găsi soluții la derapajele de la etica academică, trecute și viitoare. „De ce ăștia și nu alții?“ – s-a obiectat. Nimic surprinzător. Aud întrebarea asta zilnic în România. Am făcut cît ne-am priceput, în orice caz, cu bună- credință. Sper ca în curînd rezultatul să devină public și atunci va judeca fiecare după cum crede. Între altele, am propus și soluții de coerentizare pentru cîteva dintre nenumăratele comisii consultative permanente la dispoziția ministerului. Componența uneia dintre acestea a fost modificată mai ieri printr-un ordin ministerial care a intrigat, pe bună dreptate, opinia publică. Deh, a trebuit înghițit și hapul ăsta, într-o țară eminamente tranzacțională.

Gata cu văicăreala. În doze rezonabile, se spune că exercițiul umilinței e fortifiant. Parcă-l aud pe Hamlet zicîndu-i Ofeliei: Get thee to a nunnery!

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.