Umbre şi lumini
Ca un simplu mirean, mai degrabă nepriceput în chestiunile bisericeşti, am observat de-a lungul timpului unele lucruri despre care m-am tot întrebat, cu umilinţă creştină, cît sînt de potrivite, de tradiţionale sau de originale, în această instituţie. În primul rînd, am văzut în multe dintre bisericile ortodoxe în care am intrat, fie ele din sate sau din centrul Bucureştiului, covoare, carpete, mochete sau preşuri înşirate pe podele, uneori şi felurite cîrpe dantelate pe pervazul firidelor, toate avînd un numitor comun: par (sau chiar sînt) îmbîcsite. Adică nemăturate, neaspirate, nespălate, neschimbate încă de la ctitorire. Prin cîte o bisericuţă dintr-un sat, asemenea "ştergare" (cînd sînt curate) pot crea o senzaţie de căldură şi de intimitate, cu care micul lăcaş al Domnului îşi întîmpină credincioşii. În Bucureşti sau în alte oraşe însă, impresia pe care o lasă (chiar dacă neconştientizată ca atare) nu poate fi decît mizerabilă. Acele acoperăminte, puse probabil în ideea de a proteja podeaua (sau de a păstra căldura), par prea greu de întreţinut pentru un personal preocupat mai degrabă să facă ordine cu enoriaşii: "nu mai lăsaţi uşa deschisă" sau "părintele o să se supere dacă nu vă închideţi mobilul". Iar sub unele dintre amintitele covoare zac lespezi de marmură, podele de lemn lustruite sau mozaicuri luminoase (care ar fi şi mai uşor de spălat). Probabil că într-un lăcaş de cult contează mai mult tavanul decît podeaua, care, asemeni pantofilor prăfuiţi şi scîlciaţi ai neamurilor proaste, nu trebuie să aibă vreo pretenţie estetică. E doar un loc pe care se calcă. Şi ce rost ar avea să calci pe lespezi de marmură colorată, pline de inscripţii vechi de sute de ani, aşa cum de pildă se întîmplă pe pardoseala catedralei din Siena. La noi, la ortodocşi, sînt mai importante picturile şi icoanele, nu podelele. Aşa se face că după revoluţia contra regimului ateu, o măsură luată de mulţi preoţi a fost interzicerea arderii lumînărilor în interior, pentru ca să nu se mai afume picturile de pe tavan şi pereţi. Dar atunci, mă întreb din nou, cu umilinţă, de ce ramele argintate sau chiar aurite ale sfintelor icoane, iconostasurile, candelabrele sau sfeşnicele sînt de atîtea ori lăsate să se prăfuiască, să se oxideze şi să se cojească? De ce chiar şi în centrul Bucureştiului se mai botează copii în cristelniţe de argint înnegrit? De ce sînt atîtea biserici încă slab luminate şi puţin încălzite? Ajunsesem să cred la un moment dat că băncile de lemn pe care credincioşii se aşază în timpul slujbei şi în care pot să şi îngenuncheze sînt doar apanajul catolicilor şi al protestanţilor. Că e tradiţional (dacă nu chiar canonic) pentru un ortodox să stea ori drept în picioare, ori prosternat (pe podeaua îmbîcsită), pe timpul întregii slujbe, bineînţeles cu excepţia epitropilor şi a celor puţini privilegiaţi care au strane cu numele înscris pe ele. Am avut însă o adevărată revelaţie văzînd în foarte ortodoxa Grecie, biserici luminoase, cu pardoseli splendide, cu bănci pentru toată lumea. M-am gîndit atunci că o fi o chestiune de climă, dar repede mi-am amintit de fastuoasele şi luminoasele ceremonii religioase de prin friguroasa Moscovă. Tot cu uimire am început însă să constat că lucrurile acestea ce păreau atît de înrădăcinate se mai şi schimbă. Puzderie de biserici noi au răsărit în anii din urmă. Dacă unele sînt pe "stil vechi", dar cu ştergare noi, altele au încercat parcă să se apropie de ideea că asemeni credinţei, lăcaşul Domnului trebuie să fie luminos şi primitor, nu ascuns, întunecos şi improvizat ca în vremuri de prigoană. Numai că, adesea, luminosul a fost depăşit. S-a trecut dincolo... către sclipici. Nu mai e ştergarul, dar recunoşti gresia de la baie. Se vede că meseriaşii întorşi din Spania găsesc de lucru şi la biserică. Iar tavanul poate fi, la rîndul lui, ornat cu steluţe fosforescente (ca într-o biserică nouă din cartierul Titan), asemeni cerului adevărat şi înstelat de unde Domnul ne priveşte binevoitor... în bîjbîielile noastre de la o epocă la alta.