Ultimele șapte cuvinte
Un fost președinte român l-a întrebat pe un fost președinte american de ce președinții americani acordă o atît de mare atenție lui Dumnezeu (discuția avea loc cu ocazia unui mic dejun cu rugăciune, obicei respectat cu rigurozitate de președinții americani din 1953 încoace). De ce Îl invocă mereu, de ce americanii simt nevoia să se refere la Dumnezeu în public, pe cînd la noi, la europeni – mai finuți fiind –, chestia e „de prost gust”? Nu cumva e o manevră electorală, o piruetă dintre acelea pe care marii politicieni le fac cu mult talent pentru a impresiona ceva popor? Sau poate pentru că sînt ei mai cowboys, mai primitivi, așa?
Americanul i-a răspuns românului pe loc, fără să se gîndească mult, semn că reflectase el însuși la această întrebare încă înainte să-i fie pusă. I-a explicat că, pentru un președinte american, în general socotit drept cel mai puternic om din lume, cel puțin din punct de vedere politic, dacă nu și altfel, este esențial să știe că, oricîtă putere are, deasupra lui există o putere cu mult mai mare, față de care toată puterea lui e nimic. Dacă președintele american chiar ajunge să creadă că nimic nu-i întrece puterea, intră pe o pistă extrem de periculoasă care îl poate duce la decizii cu efecte catastrofale pentru toți oamenii. Așa, e bine să știe el însuși că, undeva, deasupra lui, Cineva este cu mult mai puternic. Să știe că, oricît de puternic este, sînt lucruri pe care nu le poate face nu pentru că l-ar opri alți oameni, ci pentru că putința lui e limitată în absolut, indiferent de limitările pămîntești. Nu e vorba, aici, de faimosul checks-and-balances, ci de lucruri care chiar sînt în prerogativele sale, dar pe care nu le poate efectiv controla, chiar dacă, teoretic, le poate declanșa.
Pe de altă parte, oricît i-ar fi puterea de limitată prin mecanisme instituționale, o conștiință a puterii nelimitate l-ar putea face pe un lider să le ocolească, să le gripeze, să le desființeze. Și cu atît mai ușor i-ar fi dacă se întîmplă să fie un lider charismatic, cu lipici la popor.
Însă există și oameni care vor să știe că Cerul e gol, că deasupra lor nu e nimic, că propriul lor creștet este tot ce e mai presus pe lume. Nu-i condamn, dar nici nu-i invidiez. Pentru ca ei să își poată trăi în liniște bucuria iluziei de sine e nevoie ca cei puternici să creadă, dimpotrivă, că Dumnezeu există și îi vede. Într-un fel, Iisus însuși ne dă această lecție de pe crucea suferinței fără margini pe care l-au bătut în cuie unii ca mine și ca dumneavoastră. El a fost cel mai puternic om din istorie și, totuși, S-a lăsat umil în mîinile omuleților furioși și, desigur, deștepți. Întreaga viață a lui Christos, de altfel, este o uimitoare (pentru noi!) lecție de „cine poate totul, face foarte puțin”, de diminuare a puterii Sale cosmice. S-a întrupat după regulile omenești, ceea ce înseamnă că s-a plasat în postura de sugar, de bebeluș, de copil mic, adică în cele mai vulnerabile postúri cu putință. Iar apoi, cînd a fost să se săvîrșească, s-a dus acolo unde omuleții L-au trimis: prin tortură, la moarte. Oamenii i-au dat moartea, iar El a luat-o, a băut cupa morții pînă la ultima picătură și a convertit-o în viață veșnică. Cuvintele Lui de pe cruce sînt, în sine, formidabile. Șapte vorbe care sintetizează totul.
Acestea au fost: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca; 23,34), „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca; 23,43), „Femeie, iată fiul tău!” și „Iată mama ta!”(Ioan; 19,26-27), „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?” (Marcu; 15,34), „Mi-e sete!” (Ioan; 19,28), „Săvîrșitu-s-a” (Ioan, 19,30) și „Părinte, în mîinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca; 23, 46). Papa Ioan Paul al II-lea observa că ultimul Său cuvînt nu exprimă nicidecum un sfîrșit, ci, dimpotrivă, un început. După ce Și-a dat duhul, totul a renăscut și lumea întreagă s-a recompus altfel decît fusese. Minunea Învierii a pornit, din nou, ceasul vieții noastre. Vorba lui Dumitru Stăniloae, Iisus a decis să învingă moartea trecînd prin ea, nu evitînd-o. Ce dovadă mai mare de putere s-ar putea da? Și cît de orbi putem fi să n-o vedem? Și nu-i așa că e minunat că o asemenea putere îngăduie omuleților inclusiv libertatea de a-L ridiculiza, de a-L lua la rost, de a-I nega iubirea sau chiar de a-I nega existența? Eu cred că este.
Cele șapte cuvinte de pe Cruce au născut și o frumoasă tradiție culturală. În 1785-1786, Joseph Haydn a scris, la comanda unui episcop din Cadiz, un opus orchestral intitulat „Ultimele șapte cuvinte ale Mîntuitorului pe cruce”, pentru a acompania slujba religioasă din Vinerea Mare. Catolicii, mai ales în vremea de dinaintea celui de-al doilea Conciliu de la Vatican, aveau un adevărat cult pentru „ultimele șapte cuvinte”, așa cum aveau un cult și pentru „cele cinci răni” din trupul Mîntuitorului. Din adorația pentru „ultimele șapte cuvinte” și pentru „cele cinci răni”, catolicii au dezvoltat o impresionantă mistică a crucii. Pe tema ultimelor cuvinte, înaintea lui Haydn, Pergolesi scrisese un oratoriu. Un veac mai tîrziu, César Franck și Charles Gounod vor compune și ei pe aceeași temă – e interesantă constanța cu care clerici catolici au comandat compozitorilor lucrări pe teme religioase care îi preocupau. Acesta este un fapt cultural care lipsește, din păcate, Răsăritului. În spațiul orotodox, Biserica nu prea obișnuiește că comande compozitorilor laici muzică pe teme religioase. Poate că n-ar fi rău să înceapă s-o facă.
Revenind, cea mai cunoscută și cîntată muzică evocatoare a ultimelor șapte cuvinte rămîne cea a lui Haydn. Cum spuneam, acesta a compus mai întîi o versiune pentru orchestră, care s-a cîntat în premieră la Cadiz, apoi a rescris-o pentru un cvartet de coarde și, cîțiva ani mai tîrziu, a transformat-o în oratoriu, adăugînd voci versiunii orchestrale. Cu aprobarea compozitorului, unul dintre elevii săi a realizat și o reducție pentru pian. În orice variantă o aveți la îndemînă, ascultați, vă rog, această lucrare într-una dintre serile acestea. Fie și pentru că această muzică nu poate fi negată nici chiar de cei mai radicali necredincioși, în aceste zile, de mi-ar sta în putere, aș oferi tuturor un concert cu „Ultimele șapte cuvinte ale Mîntuitorului” de Haydn.
Foto: wikimedia commons