„Ţurloaiele blendei“
În culegerea clasică de basme româneşti a lui Petre Ispirescu există o sintagmă neobişnuită, care a rămas probabil în amintirea multor cititori ca o emblemă a expresivităţii limbajului popular – fără să se asocieze însă cu un sens precis. Formula este inclusă într-un titlu – „Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei“ –, ceea ce o face greu de trecut cu vederea. Evident, nu există nici o legătură de sens între cele două versiuni ale titlului, prezentate în alternativă; sînt doar două etichete, care se referă la elemente diferite ale poveştii: prima, mai previzibilă, la personajul principal, iar cea de a doua – la o poantă produsă în întrecerea tipică pentru episoadele de basm în care este pusă la încercare isteţimea personajelor. Prima parte a formulei nu ridică mari probleme de înţelegere: ţurloi (cuvînt popular cu origine neelucidată complet, dar pentru care s-a propus derivarea din ţurlă, variantă a lui surlă) are, pe lîngă sensurile cu circulaţie restrînsă, regională („tub“, „jgheab“, „ţurţure“ etc.), un înţeles destul de răspîndit: „fluierul piciorului; prin extensie, partea piciorului de la genunchi în jos“ (DEX). De fapt, în uzul colocvial de azi sensul s-a lărgit şi mai mult, cuvîntul fiind uneori folosit (poate şi cu intenţia de a şoca prin pitorescul limbajului) chiar ca sinonim pentru picior, inclusiv în expresii şi locuţiuni: „un obstacol greu de abordat pentru tinerii care de-abia se mai ţineau pe ţurloaie“ (cancan.ro). Cuvîntul – care circulă în prezent cam în toate regiunile – continuă să fie folosit ca desemnare neutră, în unele zone: de exemplu, o firmă din nordul Moldovei are în oferta sa de produse alimentare „ţurloaie vită“ (samcom.ro). În general, însă, ţurloi are conotaţii depreciative, de preferinţă în contexte ironice. E frecvent în comentariile sportive în registru informal, unde apare mai ales în expresii referitoare la diferite forme de faultare: a da, a trage sau a arde la ţurloaie. Expresiile pot fi denotative, dar şi extinse prin metaforă asupra unor forme mai puţin directe de agresare, în sport, în politică sau în viaţa cotidiană: „o cotonogeală la ţurloaie“ (jurnalul.ro); „măcar să îşi ardă şuturi în ţurloaie pînă să nu mai poată sta în picioare“ (hotnews.ro, comentarii, 24.06.2017); „nice că ne-o mai tragem la ţurloaie unu la altu ca pe vremuri“ (gsp.ro, comentarii, 3.03.2008); „te ardeau la ţurloaie de nu te vedeai!“ (prosport.ro).
Mult mai complicată e situaţia cuvîntului bleandă – tot un termen regional sau popular, dar cu o circulaţie mult mai redusă, cu sensuri destul de diferite. DEX consemnează două cuvinte diferite, ambele cu etimologia necunoscută: unul cu sensurile „sperietoare de păsări“ şi „epitet pentru o persoană fără energie, molîie, bleagă“, celălalt însemnînd „lovitură, îmbrînceală, brînci“. Dicţionarul etimologic (DELR, Literele A-B, 2011) consideră că primul este o „creaţie expresivă“. Dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, A-B, 1913) despărţea chiar trei omonime bleandă: unul cu sensul „pasăre răpitoare“, cu atestările cele mai vechi (din secolul al XVII-lea), altul – tipic moldovenesc – cu sensul „lovitură“ (ilustrat de Amintirile lui Creangă: „i-am tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muşte“) şi al treilea muntenesc, cu o definiţie foarte interesantă: „cuvînt fără înţeles precis, deşteptînd imaginea unei «mase moi şi lepşite»“ (lepşit, adică turtit, pleoştit). În citatele din dicţionar se recunosc mai ales insulte: „Lovi-te-ar cataroiu’ de bleandă ce eşti!“ (traducerea revizuită de G. Gorjan din Halima, apărută la începutul secolului al XIX-lea); „muntenii îs oameni straşnici: lucră dumineca. Nouă ne zic: moldovean cap dă bou; bleandă“ (Convorbiri literare, 1911, nr. 1). Cuvîntul apare şi într-o structură proverbială care ridiculizează prin antiteză elanul repede abandonat: „S-a repezit ca un leu (…) şi a căzut ca o bleandă“ (Ciulinul, 24.11.1885). Există aşadar bleanda moldovenească şi bleanda muntenească. Prima este evocată şi în Discursurile politice ale lui Al. Marghiloman (volumul I, 1916), într-o controversă asupra pălmuirii unui primar, act faţă de care desemnarea prin moldovenism ar fi adus o ironică atenuare: „N-am zis că l-a pălmuit. Am zis o expresiune moldovenească: i-a dat o bleandă“. Bleanda muntenească e cea evocată în basmul lui Ispirescu.
Care era, de fapt, contextul în care apăreau ţurloaiele blendei în basm? Cuvîntul bleandă e folosit de tovarăşii de drum răutăcioşi cu referire la pălăria personajului principal, pe care tocmai au aruncat-o în foc: „Hei, prietene, ţi-a căzut bleanda pe foc“; termenul depreciativ denumeşte pur şi simplu un obiect relativ pleoştit. Conform tiparului narativ al întrecerii, în care isteţimea e dovedită prin reacţie amplificată, personajul se răzbună nu doar aruncîndu-le celorlalţi armele în foc, ci şi legînd metaforic şi metonimic acţiunea sa de cea anterioară: dacă pălăria lui e o bleandă, fiarele înroşite de foc de la armele lor arse sînt ţurloaiele blendei: „Ia sculaţi, boieri, de vedeţi ţurloaiele blendei“. Nu e nevoie să ştim exact ce e bleanda; dacă ea există, poate avea picioare, deci jocul lingvistic e acceptabil.
Cum am văzut, ţurloaiele sînt bine reprezentate în registrul popular-colocvial de azi; în schimb, bleanda a dispărut aproape cu totul, păstrîndu-se doar în nume de familie provenite foarte probabil din porecle. Alte exemple sînt extrem de puţine şi parafrazează de fapt expresii şi structuri proverbiale mai vechi: „S-a repezit ca un hultan și a căzut ca o bleandă“ (racnetulmunteniei.ro).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).