Turişti întîrziaţi
Adăstam prin Viena deja de vreo zece zile şi tot amînam plecarea spre Parisul pe care urma să-l vizităm pentru prima oară în viaţă. În seara aceea hotărîserăm solemn că a doua zi vom pleca în sfîrşit, dar ne-am întins la un bridge care a durat pînă pe la 4 dimineaţa. A doua zi ne-am trezit tocmai pe la prînz, şi totuşi, consecvenţi hotărîrii luate, am plecat. Eram conştienţi că, în ciuda autostrăzilor occidentale şi cu toată maşina noastră mirobolantă de împrumut, nu aveam cum să ajungem pînă seara la Paris. De fapt, n-am ajuns decît pînă la Salzburg, unde, de la oficiul de informare turistică, ni s-a recomandat o pensiune din afara oraşului. O casă perfectă pe ale cărei geamuri mari se vedeau nişte dealuri verzi străbătute de ceţurile de după o ploaie destul de rece. Ne-am lăsat bagajele şi, seara tîrziu, ne-am dus să vedem oraşul. Din greşeală era să intrăm cu maşina în Germania. Din cauză că n-am văzut nici un vameş sau grănicer (noi fiind învăţaţi pe atunci cu vămuirile severe după nesfîrşite aşteptări), era să trecem graniţa. Pe vremea aceea, Austria nu era încă în spaţiul Schengen, iar viza noastră ne dădea dreptul la o singură intrare în acea zonă (din care Germania şi Franţa făceau parte). Bagajele ne-ar fi rămas în Austria şi, dacă ne-a fi întors după ele, riscam să ratăm Parisul. Noroc cu Emilia, care a văzut panoul mare şi verde pe care scria Deutschland şi mi-a strigat să opresc. Ce-am mai rîs atunci...
Dimineaţă, după un somn de puf, ne-am luat micul dejun sub privirile discretei noastre gazde salzburgheze. Brînzeturi fine, speck, pîine cu seminţe, lapte, miere şi suc de portocale, într-o marchiză rotundă cu un peisaj mirific. Am pornit apoi spre Germania, de data asta cu bună ştiinţă şi cu toate bagajele asupra noastră. Nu ne-am abţinut să mai dăm un tur prin Salzburg, să-l vedem şi pe lumină, şi, speram noi, pînă seara aveam să ajungem, în sfîrşit, la Paris. Numai că s-a nimerit să fie fatidica zi de întîi august, cînd toată Germania pleca în vacanţă şi autostrăzile erau pur şi simplu blocate. Pe lîngă lacul Chiemsee, am petrecut ore în şir, aşteptînd prosteşte deblocarea traficului. Coada de automobile se întindea cît vedeai cu ochii. Se puneau în mişcare doar din cînd în cînd şi doar pentru cel mult cîteva minute. Constatam că şi Occidentul îşi avea defectele lui. Cu prima ocazie, am încercat să ocolim pe drumuri lăturalnice, „să ne descurcăm“ cumva. N-am cîştigat nimic, doar că, la un moment dat, ne-am putut opri să mîncăm ceva la hanul unei mici localităţi – şniţel cu cartofi şi bere. Cum-necum, pînă seara tîrziu abia ajunsesem la Lindau, pe malul lacului Constanţa. Trebuia să înnoptăm acolo, dar nu găseam decît hoteluri pline şi, pe măsură ce trecea timpul, şansele să fim primiţi pe undeva scădeau. Cineva ne-a îndrumat pe o stradă în pantă, spunîndu-ne că la capătul ei vom găsi o pensiune, la „Frau Lisa“, unde cu siguranţă ar mai fi fost locuri, la un preţ rezonabil. Am înţeles şi că trebuia să insistăm cu soneria pentru că Frau Lisa, fiind în vîrstă, auzea mai greu.
Ajunşi în faţa pensiunii (care ne amintea de căsuţa de turtă dulce din povestea cu Hansel şi Gretel), am descoperit că trecuse deja de miezul-nopţii şi luminile erau stinse. Am sunat de cîteva ori, jenaţi. După secunde bune de suspans, am auzit ceva mişcare înăuntru. În mijlocul uşii de la intrare s-a deschis o ferestruică şi o voce ascuţită a întrebat ceva în germană. L-am împins în faţă pe Bogdan, că el mai ştia cît de cît limba. Proprietara întreba cine sîntem. „Ne scuzaţi, sîntem nişte turişti întîrziaţi“, i-a răspuns Bogdan. „Woher kommst du?“, a întrebat cucoana. „Mi se pare că ne întreabă de unde venim“, a zis Bogdan. „Rumänien“, am zis noi. „Ach, Zigeuner!“, a exclamat baba, închizînd brusc ferestruica. Ne-am uitat unii la alţii năuciţi. „Ce ne facem?“ „Kein Zigeuner“, am strigat ciocănind în uşă. Am tras-o pe Adriana în faţă să se vadă că ea era foarte blondă. Ferestruica s-a deschis din nou. Dindărătul ei ne sfredeleau doi ochi spălăciţi. Ne-a dat prin cap să arătăm spre maşina cu care venisem, din faţa porţii. Nu prea nouă, totuşi un Mercedes german. „Eee“, a făcut Frau Lisa, în sfîrşit impresionată, „Ist es ein gutes Auto?“ „Sehr gut, sher gut“, am zis noi în cor. Atunci ne-a deschis uşa şi ne-a primit în hol scrutîndu-ne pe rînd, din cap pînă-n picioare. Ne-a spus că are două camere la mansardă, dar că preţul e mai mare fiindcă am venit tîrziu. Oricum, nu aveam de ales. În camerele mici şi curate am găsit pe noptieră cîte o carte pe care scria Die Bibel.
Dimineaţă am luat micul dejun într-o sală destul de încăpătoare, alături de un număr neaşteptat de mare de clienţi. Pe pereţi erau fotografii vechi cu militari îmbrăcaţi în uniformele germane pe care le ştiam din filmele de război. Am mîncat ochiuri şi cîrnaţi. Spre sfîrşit a apărut şi Frau Lisa, mult mai zîmbitoare. Să tot fi tot avut vreo 90 de ani, dacă nu şi mai bine. Ne-a întrebat cum am dormit şi dacă mai dorim ceva.
La plecare, am vrut să facem o poză – toţi patru în faţa pensiunii. L-am rugat pe micul bucătar durduliu, care se tot învîrtea pe-acolo, să ne fotografieze. Nu ştiu ce-o fi înţeles, cert e că a chemat-o şi pe proprietăreasă, care s-a aşezat împreună cu el, alături de noi. Voiau să ne pozăm cu ei, aşa că tot eu a trebuit să fac fotografia. Înainte să apăs pe buton însă, Frau Lisa a scos din buzunarul de la piept un batistoi enorm, alb, pe care a început să-l fluture în semn de adio. Abia ţinîndu-ne rîsul, ne-am suit în Mercedes-ul nostru cel mare şi cam vechi, care a pornit sub exclamaţiile admirative ale bucătarului, în timp ce Frau Lisa continua să-şi fluture batistoiul, mai făcîndu-se şi că-şi şterge cîte o lacrimă de pe obraz. Speram din nou ca, pînă seara, să reuşim să ajungem la Paris.