Turbanul și Vaticanul
În cîte biserici vedem scris numele lui Allah? Răspunsul nu e simplu. Că există influențe islamice asupra artei creștine e limpede ca lumina zilei (filtrată prin vitralii). N-o să dau decît cîteva exemple pentru că timpul este limitat la un număr de caractere cu spații. Capela Palatină din Aachen, construită de Carol cel Mare la sfîrșitul secolului VIII, e inspirată, ce-i drept, de clădiri bizantine, dar arcele ei caracteristice, din bolțari care alternează culorile, amintesc fie de moscheea din Cordoba, fie de Cupola Stîncii din Ierusalimul lui Abd al-Malik. În secolul al XII-lea, pentru regii normanzi ai Siciliei se construiește ba Capela Palatină din Palermo, al cărei tavan folosește un ornament prin excelență islamic, muqarna – un superb balamuc de stalactite prismatice –, ba catedrala din Monreale, la care lucrează efectiv arhitecți musulmani, versați în arta dinastiei fatimide din Cairo, și care, cumsecade, își adaptează arabescurile la cerințele sponsorului creștin.
Poate și mai surprinzătoare pentru vizitatorul care a studiat temeinic tipicul arhitecturii ecleziastice sînt turlele catedralei moscovite Sf. Vasile Blajenîi (secolul al XVI-lea, vezi foto). Parcă ceva e ciudat la aceste făclii glazurate, care ezită între fervoarea unui creștinism abisal și lumea jucăriilor. O ipoteză plauzibilă explică această inovație a arhitecturii rusești prin adaptarea modelului moscheii Kol Sharif din Kazan, complet distruse cînd Ivan cel Groaznic a cucerit orașul în 1552. Victoria, foarte importantă pentru ruși (hanatul tătar le mîncase zilele o sută de ani), e sărbătorită de Ivan prin construcția catedralei Vasile Blajenîi. Arhitecții ei se ocupă și de ridicarea unei biserici pe locul moscheii distruse, cu care trebuie să fi fost bine familiarizați. Deși culorile vii au fost adăugate în secolele următoare, cele opt turle ale catedralei din Moscova recreează cele opt minarete de la Kol Sharif și par să fie tot atîtea turbane.
Să zicem deci că există circulație și la nivel estetic între cele două credințe. Acum, ca să vin mai aproape de răspunsul la întrebarea de la început, aș pomeni o chestie și mai importantă, anume tehnica pseudo-kufică. Așa sînt numite imitațiile cu scop ornamental ale inscripțiilor stilizate în cel mai vechi stil caligrafic arab, cel kufic. Eleganța supremă a acestor inscripții, prezente pe tot soiul de mărfuri arabe, de la textile la sticlărie, circulate în toată Mediterana, i-a impresionat nespus pe occidentali. Se vede asta încă de pe monedele regelui anglo-saxon Offa (secolul VIII), care imită inscripțiile kufice de pe monedele califilor abasizi. Dar mai ales începînd cu cruciadele, arhitectura romanică recurge tot mai mult la acest dispozitiv ornamental, șterpelit din artele minore islamice, unde inscripția compensează interdicția (chiar dacă nu așa strictă cum scrie în cărți) de a reprezenta oameni și animale. Toate aceste (în principal) versete coranice, folosite din plin de artiștii musulmani, sînt copiate deci, adesea inexact, de artiști europeni care nu le înțeleg, ci sînt doar fascinați de geometria lor. Așa apar imitațiile de caligrafie arabă pe clădiri din Grecia bizantină, un pic mai tîrziu în arta franceză și germană, de la pictura murală la manuscrise cu anluminuri. Mănăstirea beoțiană Sf. Luca (Hosios Loukas, secolul X) are zidurile decorate cu mici medalioane de cărămidă în pseudo-kufică, iar frescele ei de pe la 1200 au personaje biblice cu coifuri decorate tot așa. Pe un crucifix de lemn (secolul al XII-lea) din Barcelona, așa-numita Majestat Batlló, Iisus poartă o tunică inspirată probabil de textilele islamice, al cărei tiv e în orice caz ornamentat cu o inscripție pseudo-arabă de acest tip, asemănătoare, între altele, celei de pe un capitel romanic de la catedrala din Moissac, de partea cealaltă a Pirineilor. Motivul umblă. În Italia apare în tablourile lui Giotto și apoi pînă și pe ușile de bronz, turnate în quattrocento de Filarete, ale Bazilicii Sf. Petru din Vatican, o bazilică aflată nu tocmai la periferia lumii creștine.
Iar aici îmi pun întrebarea: ce se întîmplă cînd artistul copiază suficient de bine ceea ce pentru el este doar o podoabă grafică, stilizată pînă-n pînzele albe, dar la origine o surah din Coran (sau altă inscripție arabă, aproape mereu religioasă), încît ea să rămînă lizibilă în vignetele decorative? Păi, e destul de clar ce se întîmplă. Un bun exemplu e poarta de lemn a catedralei din Le Puy (Auvergne, Franța, secolul al XII-lea), sculptată și semnată în latinește de un tip, Gauzfredus, hai să-i zicem în franceză Geoffroi. Pe batantul din stînga, închinarea magilor, uciderea pruncilor și altele sînt încadrate, de-o parte și de alta, pe verticală, de un ornament pseudo-kufic constînd din repetarea a două cuvinte arabe. Al doilea e sigur Allah. Inscripția arabă originală n-a fost nici copiată perfect de bunul Geoffroi și nici nu includea, evident, vocalele, așa că unii zic că s-ar putea citi drept „Nu există alt Dumnezeu decît Allah“ sau „Ce-o vrea Allah!“, sau în fine alte variante, toate oricum formule frecvente în arhitectura și mobilierul islamic. De pe ce obiect anume a copiat -Geoffroi inscripția, nu mai contează. Analogiile sînt cu arta califatului de Cordoba sau, mai bine, cu arta arabă din Sicilia, ea însăși tributară artei fatimide din Cairo pomenite mai sus; un model din, să zicem, Palermo n-ar fi deloc de mirare. Ce contează este că numele lui Allah se poate citi de mai multe ori pe ușa catedralei din Le Puy.
Ar merge o încheiere moralizatoare, despre pacea între popoare și înfrățirea între confesiuni. Dar pentru asta e nevoie de mai mult decît de un detaliu de istoria artei.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.