Trupuri

9 februarie 2007   TÎLC SHOW

Am văzut expoziţia "Bodies" ("Trupuri"), o întreprindere controversată care a făcut ocolul ţării, deprimînd mii de oameni. "Trupurile" expuse sînt leşuri de oameni adevăraţi, care ar putea prea bine să fie chinezi condamnaţi la moarte şi executaţi. Utilizînd o tehnică de conservare nouă, pe bază de polimeri, curatorii expoziţiei au pus în evidenţă tot ce poate fi văzut într-un trup uman. Poţi să-ţi vezi fabuloasa ţesătură a nervilor, ca nişte meduze, kilometri întregi de maţe, muşchii minunat de precişi, miriadele de oase, vasele de sînge, inima prin care, la fiecare minut, trece fiecare strop din sîngele tău, creierul, care e în cea mai mare parte apă, şi multe alte mecanisme delicate şi complexe învelite în cele 20 de kilograme ale organului numit piele. Fiul meu Tristan, care studiază ca să devină doctor chinez, a privit totul pe îndelete şi cu atenţie, dar eu am trecut ca o săgeată prin mulţime, zicîndu-mi că mă aflu într-un bizar salon de pompe funebre, uitîndu-mă la oameni morţi care au fost făcuţi bucăţi dintr-un motiv obscen. După ce am petrecut ceva timp, străbătut de fiori şi cu părul măciucă, în faţa unor borcane cu fetuşi, am giugiulit un creier de care se ocupa, cu grijă, un docent. Am ajuns la capătul expoziţiei şi m-am întors să-l caut pe Tristan, dar el era de-abia la camera oaselor şi verste întregi de maţe şi măruntaie se întindeau în faţa lui, înainte de a ajunge la capăt. M-am aşezat cu cartea de impresii, să citesc comentariile vizitatorilor. "Cînd am venit, mi-era foame - scrie unul dintre ei -, dar acum nu-mi mai e." Mda. Altcineva mulţumea personalului pentru că i-a dat apă cînd era să leşine în camera fetuşilor, am văzut şi eu cîţiva oameni cam şovăielnici, aşa că a fost un lucru foarte bun că personalul era treaz. Alţi oameni au scris chestii precum "Uau!", "Grozav", "Nu-i aşa că Dumnezeu este uimitor?", dar au existat şi unele reclamaţii; "Nu e interactiv" - a scris un bărbat - "Nu se mişcă". Am încuviinţat din toată inima. Dacă nu se mişcă, nu sînt decît mortăciuni. Primul leş din viaţa mea l-am văzut cînd aveam vreo 7 ani, vecinul de-alături. Zăcea în coşciug, îmbrăcat într-un costum negru şi costumul îl făcea să arate ciudat, pentru că nu-l văzusem niciodată altfel decît în izmene şi cu o cămaşă murdară. Am fost foarte uşurat să-l văd, căci îmi imaginasem tot felul de lucruri despre strigoi. De îndată ce i-am zărit formele trupului, mi-am dat seama că omul nu mai era acolo. Lăsase în urmă chestia aia, dar tipul, cel adevărat, cel care se mişca (chiar dacă alene) era dus. Această impresie mi-a fost întărită pe tot parcursul vieţii: dintotdeauna am găsit că morţii şi cimitirele aduc alinare şi calmează nervii. Orice formă de viaţă ar fi sălăşluit în leşurile acelea, fugise undeva, lăsînd în urmă o grămăjoară de piese stricate, minunate, dar care nu se mai îmbucă. Cînd a terminat şi Tristan, am discutat despre modul în care, în ciuda tuturor detaliilor foarte amănunţite, expoziţia nu relevă nimic despre viaţă, despre spiritul care făcea acele trupuri să se mişte. Mi-am adus aminte că am auzit o studentă la Medicină care se minuna, după prima sa disecţie, dacă nu cumva exista şi altceva, ceva care ei să îi fi scăpat. Ei, bine, există, doar că nu-l poţi vedea cu ochiul. După "Bodies", am fost la vernisajul unei galerii unde doi dansatori burleşti şi-au oferit trupurile publicului, să scrie comentarii pe ele, iar prietenul meu Pablo ne-a arătat o sîrmă, pe care o puteai îndoi în toate felurile posibile şi apoi s-o faci să revină la forma dintîi, pentru că îşi "amintea" această formă iniţială. Dansatorii erau calzi şi plini de cuvinte şi chiar şi sîrma răspîndea un soi de căldură. Aproape că am revenit la forma pe care o aveam înainte de a vedea "Bodies", o formă tremurătoare şi fremătătoare. O afacere cu mult mai bună. traducere de Ioana AVĂDANI

Mai multe