Triumful şi gloria tupeului

Pentru unii, tupeul înseamnă un fel de îndrăzneală, o insurecție la adresa limitărilor pe care le impune lumea în care trăiesc. Ei văd definiția clasică a tupeului – ceea ce, pentru mulți, înseamnă obrăznicie sau impertinență – ca pe o formulă rezervată mulțimilor conformiste și etern limitate la distanța pînă la care bat cu privirea. Tupeul unora dintre cei ferm hotărîți să iasă din mulțime se autodefinește ca refuz al micimii, mizeriei, condiției de membru al turmei. Există suficienți oameni care pun un mare semn de egalitate între curaj și tupeu, explicînd liniștiți că o căutare obsesivă a definițiilor corecte, pentru absolut orice, e adevărată boală la cap. Tot ei spun și că, în timp ce umanitatea caută definiții și cuvinte care să mulțumească majoritatea, trebuie să existe și unii care duc lumea mai departe. Sînt oamenii aceia care îndrăznesc lucruri dintre cele mai neașteptate, antreprenorii nonconformiști, cei care-ți spun din goana mașinii de ultimă oră că, dacă le va fi bine lor, o să-ți fie bine și ție.

Există o zonă a acestui teritoriu vast și divers, numit tupeu, în care se mișcă tipii providențiali, geniile de toate felurile, neliniștiții care simt arsura de a crea, cam toți cei care au visat de mici să fie acolo unde sînt, iar acum își hrănesc cu generozitate foamea de a fi expuși și de a-și confirma, la nesfîrșit, izbînda de a fi ieșit din mulțime. Evident, există și tipi providențiali, genii de toate felurile și neliniștiți mistuiți de dorința de a crea, adică oameni care duc lumea înainte și nu suferă de junghiuri sfîșietoare dacă nu sînt adulați sau văzuți tot timpul. Tupeul are, ca orice cuvînt complicat, departamente și districte extrem de diverse. Unele mîngîie urechea unora și o zgîrie crunt pe a altora. E un joc din care, absolut sigur, nu se va ieși niciodată.

Există însă și o zonă-tampon a ideii de tupeu, un soi de no man’s land, un spațiu de mari dimensiuni în care eterna ofensivă a ipocriziei e în teatrul său de operațiuni preferat. Un zbor cu drona hermeneuticii – deasupra acestor vaste teritorii aflate mereu sub o umbră venită de nu se știe unde – un astfel de survol poate arăta un peisaj mult mai populat decît s-ar crede. Și dai cu ochii pe-acolo de cine te-ai aștepta cel mai puțin. Aici e, de fapt, un mare carnaval, o petrecere gigantică de la care puțină lume are chef să lipsească. Sigur, e o petrecere secretă. Sau, pentru unii, discretă. Are cel mai bun program artistic și nivelul de distracție pe care nu-l întîlnești aproape nicăieri. E cheful monstru, al tuturor celor care îi acuză pe alții, cît se poate de zgomotos, de tupeu. Însă, în dosul acuzației urlate, se cuibărește o invidie cruntă. Pe-acolo curge un fluviu verde-nchis, de rîcă adunată din torenți generoși, o zeamă urîtă scursă din toți cei care-și strigă revolta la adresa tupeului altora, dar suferă cumplit că nu pot face la fel ca cei pe care-i înjură. Și asta nu-i nimic. Esența de fiere a fluviului de rîcă – pierdut prin răgăliile unor ipocrizii luxuriante – vine și din constatarea faptului că suferința celor care nu pot fi ca cei pe care-i înjură se transformă într-o formă de respect.

Așa se face că, de fapt, traversezi acest Styx de rîcă și ajungi pe un mal unde ești altcineva. Ești unul care-l respectă și-l admiră în secret tocmai pe cel de la care încasează umiliri, sfidări și scuipături de toate felurile. Tu plătești impozite ca un rob egiptean, care trage o viață-ntreagă la urnirea unui pietroi uriaș, iar el îți rîde-n nas, cu gura plină de hamburgeri din Kobe, și-ți dă de-nțeles că lumea e împărțită în fra­ieri și șmecheri. Asta dacă nu ți-o spune direct, săracule. Iar ăsta e exemplul cel mai ghiolbănesc și cel mai vehiculat în discuțiile pline de revoltă și dorință de demascare. Umilirile și scuipăturile sînt mult mai diverse. Știi că ești mințit în cel mai mizerabil mod cu putință, că ești furat de ultimul bănuț, că n-o să primești în veci ce ți s-a promis din dosul unui rîs de hienă, dar, cu toate astea, îi admiri pe ăia care pot face așa ceva. E un tupeu care depășește atît de mult limitele, încît ți se pare că e un soi de capacitate, de dar, de virtute a celui care-l are-n stăpînire.

În felul ăsta, orice fel de tupeu, dar mai ales cel noroios din cale-afară, ăla mic, de zi cu zi, tupeul care filtrează lumina soarelui devine un soi de nevoie. Dacă e combinat și cu un pic de șulfărie, de analfabetim și de kitsch cosmic, e chiar o combinație care se poate bea lejer, îndulcită sau nu, chiar de cîteva ori, de-a lungul unei zile. Așa începe drumul spre nașterea concluziei că, dacă nu faci la fel, ești prostu’ satului. Faci măcar un pic, să nu fii chiar fraierul definitiv de pe lumea asta. Sau, pur și simplu, te răzbuni pe tonele de tupeu în care aveai senzația că te îneci, făcînd la fel ca cei de la care vin valurile. Dar nu-ți iese. N-ai stofă. Trebuie să fii dintr-o anumită plămadă ca să-ți iasă așa ceva. Și-atunci, învins, recunoști victoria celui mai bun. Apoi, pur și simplu, îl respecți.

Ce tristă trebuie să fie lumea în care soarele intră prin felul ăsta de fereastră.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.