Tristețea inevitabilă și veselia obligatorie
Foiala de la festivaluri a devenit unul dintre cele mai spectaculoase fenomene contemporane. Pe la alții e chestie mai veche, încă destul de așezată pe tipuri de public specializat. Deși, chiar și acolo, dimensiunea colosală a isteriei traficului planetar își spune cuvîntul. Nu trebuie să fii cu orice chip fan sau iubitor de ceva anume. Important e să faci planuri și să călătorești. Să ajungi la o destinație la care mai merg, sau își fac planuri să meargă, și alte milioane de oameni. Să participi direct la imensitatea șirului de pelerinaje laice planetare. E una dintre marile distracții contemporane. Și, ca multe dintre distracțiile de azi, nu se poate numi așa dacă nu se bazează pe cifre impresionante. Doar cifrele mai reușesc să exprime cît de mare e distracția. La noi, cu excepția cîtorva acte de pionierat – foarte puține, de altfel –, febra festivalurilor e un fenomen al ultimilor zece ani. Dar e clar că recuperează handicapurile istorice cu o viteză amețitoare.
Exigențele de toate felurile au crescut mult. Iar grilele de înțelegere ale acestor exigențe s-au complicat. Sîntem din ce în ce mai puțin un public sau publicuri ale unor spectacole. Și din ce în ce mai mult clienți ai unor evenimente. Asta schimbă enorm felul în care vedem orice. Cu toate că nici fenomenul ăsta nu se întîmplă de ieri, de alaltăieri, efectele sale sînt încă în plină desfășurare. Dimensiunea și caracteristicile de „produs“ ale oricărei manifestări, ale oricărui eveniment cresc de la o zi la alta, în relație directă cu exigențele. Pe măsură ce plătim mai mult, trebuie să primim ceva mai concret și mai satisfăcător. Mult mai mult decît o stare, un anumit tip de dispoziție, un fel de trăire sau orice altceva din zona neclarităților care țin de periferia emoțiilor. Perimetrul ăsta e unul cețos, unde tool-urile de marke-ting, care-ți scanează trăirile, nu reușesc să vadă prea limpede. Normal. Limpede nu vezi nici tu însuți/însăți. Dacă te duci pe cîmpiile simțirii, purtat de alcool și de muzici, nu prea mai e loc de altceva. Nu lași prea mult spațiu de analiză pentru varietatea de instrumente care te măsoară ca posesor de obiceiuri de consum. În varianta arhaică – din ce în ce mai rar întîlnită, aproape apusă –, introduceai cumva alcool în perimetrul evenimentului, deci nu le plăteai „ălora“, beai bine, te lua valul, venea și muzica să te ridice și trăiai momente „de neuitat“. Muzica, spectacolul erau și pe-atunci evaluabile. Se supuneau analizei, uneori foarte exigente. Dar făceau parte dintr-un tablou mai mare. Dintr-o rețea emoțională cu canale mai multe și mai ramificate. Păreau să fie trăiri fără definiții și relevanțe strict comerciale, transformabile în tabele Excel. Manifestări lăuntrice mai misterioase. Imponderabile. Unii rîd și zic că nu era deloc așa. Alții se încăpățînează să mai creadă treburile astea. Chestie de vîrstă.
Acum, fiind mai mult client decît spectator, primești un pachet. Iar acest pachet îți livrează o experiență. Natura ei, în sine, e una a unui model civilizațional la care am visat. Noi, ăștia de o anumită vîrstă. Și, ca orice ideal la care aspiri, odată atins într-un mod cît se poate de concret, începe să te facă să transpiri la un moment dat și să simți că-ți dau tîrcoale atacurile de panică. Sau, cu vorbele mai blînde ale lui Arghezi, „și acum c o văd venind […] aș voi să mi se pară“. Intri într-un perimetru foarte bine păzit, ești percheziționat, uneori temeinic, după care iei contactul direct cu cosmosul evenimentului. Nenumărate scene cu muzici de toate felurile, puzderie de puncte de atracție, ateliere de făcut orice, silent disco, lounge-uri de toate felurile, constelații de vendor-i care te îmbie de ți iau mințile cu mîncare și cu băutură, un soi de megabîlci trendy, hipercontemporan și tehnologizat, un fel de imaginarium imens, în care plătești cu o brățară. Habar n-ai cum se duc banii. Dar plutești în universul experienței acestui imens parc de distracții. Într-un fel foarte concret, ți-ai dorit enorm așa ceva. Organizarea asta fabuloasă, vastitatea, puzderia de lumină și culoare, visul ăsta gigantic pe care îl poți pipăi și gusta. Într-o mare măsură, ești parte din visul ăsta. Încapi acolo. Dar ești ca ăia care, în jocurile de pe computer, stau să vadă, cu gurile căscate, peisajul. Adversarii din rețea – de cele mai multe ori niște puștani – te m-pușcă-n cap urgent. Și nu-nțeleg cine e fraierul ăsta coclit care s-a rătăcit pe-acolo. Exact așa e și în imensitatea festivalului. Mulțimea de tineri, pur și simplu, îl respiră. Noi, ăștilalți, îl contemplăm. Dar e loc, în mod autentic, pentru toată lumea. Pentru toate părerile. Pentru toate gusturile. Chiar e o experiență. Și nu e una simplă. Unii adoră diversitatea asta. Alții o disprețuiesc. Cei mai mulți, pur și simplu, n-o analizează. Au plătit și au venit aici să se simtă bine. Cu toții putem trăi momente intense în spațiile astea, indiferent de perspectivele pe care le avem asupra fenomenului.
La festivaluri au apărut zonele VIP. Aici e alt fenomen fascinant. Indiferent de natura festivalului, spațiile rezervate unora care plătesc pentru a se simți privilegiați au devenit neîncăpătoare. Iar sumele necesare rezervării unei mese te lasă mut. Cu toate astea, e o înghesuială cruntă în locurile cu pricina. O nevoie de neoprit a expunerii publice, un act de legitimare a statutului. Iar tabloul general arată ceva greu de definit. Zeci de mii de oameni, într-un furnicar în care un anumit soi de tristețe se simte, latent, ca o pînză freatică sub scoarța privirilor multora. Iar veselia pare ceva obligatoriu, ceva pe care nu ți-l poți refuza, dacă tot ai plătit. E o imensă circulație planetară, ale cărei scopuri unice par dimensiunile. Atît cele interioare, cît și cele exterioare. Cifrele sînt cele care îți spun cum te-ai simțit. Nu altceva. Dar, despre astea, în numărul de săptămîna viitoare.