Tristețea de după Sfîntu’ Ion
Mai întinsă decît pădurile Siberiei. Un gînd pustiitor, ca o mahmureală cuibărită-n brațele unei depresii. Luni în șir de-acum încolo, pînă prin aprilie, o să ai parte doar de zloată, cețuri înecăcioase, frig, cer plumburiu. Totul se sfîrșește după Sfîntu’ Ion. Lumea cade într-un neant al sleirii. Toate grăsimile din sarmalele cu afumături, din pojghițele piftiilor, din inimile jumărilor, din infinitul gălbui al maionezelor și din mărețele picturi murale rămase pe pereții oalelor golite de suprema pomană a porcului, toate astea se adună la un loc și se depun în stalactitele și stalagmitele unei peșteri înfricoșătoare. Un hău care se cască între noi și atît de îndepărtata primăvară. E peștera sleirii, neantul ispășirii tuturor păcatelor izvorîte din mîncărurile și băuturile la care te-ai închinat de dinainte de Crăciun pînă pe la Sfîntu’ Ion.
C-așa faci. O iei la sănătoasa din seara de Ajun, pleci de nebun prin codri de cîrnați și caltaboși, te prăbușești în rîpele șoriciurilor îmbîrligate prin tobă, treci prin cascade de ciorbe de burtă și de potroace, și nu te mai oprești din rostogolirea asta decît după Sfîntu’ Ion. Într-o zi de luni, cînd ți se pare că dinaintea ta se cască oceanul disperării. Și cînd îți mai e și‑atît de rău după toate pălincile, țuicile, berile, vinurile pe care le-ai turnat în tine, încît ai senzația clară că Pămîntul e plat și se-ncheie cu un zid de care te dai cu capul, ca de-un clopot colosal, care sună în tot Universul. Nu mai există literatură, muzică, film sau spectacol de teatru, capabile să atragă atenția. Nu mai există nimic. Poate, cine știe, niște seriale, pe care le-nghiți așa cum ai făcut și cu piftiile alea. Pe nemestecate. Că ți se poate apleca și de la seriale. Nu doar de la piftii. Tot ghiftuire se cheamă. Stai și te uiți, așa, în gol, dincolo de un ecran pe care se petrec chestii și ai impresia că totul e-n zadar. Trăiești senzația aia cruntă că ești ca o canalizare veche, o tubulatură obosită prin care s-au scurs toate resturile posibile ale lumii. Și se mai trezesc unii, în ceasurile astea grele, care spun că tot cu bere sau cu niște pălinci hotărîte se curăță instalația asta. Ei bine, ăștia sînt descendenții atlanților sau ai uriașilor care populau, cu multe mii de ani în urmă, toată întinderea dintre Tracia și Irlanda.
Ei viețuiesc printre noi. Uneori te‑ndeamnă să mai bei un pahar, să te repari, aidoma părintelui care-și învață copilul să meargă. Tu nu mai poți nici măcar să miști mîna de pe masă. Ei te iau ușor, de cot, îți readuc aminte că ai articulații, conduc protector mîna tremurîndă care ține paharul, iar treaba ta e doar să nu-ți miști capul. Și-n timp ce fac lucrarea asta părintească, îți și spun blajin: „Haide, dragă! Haide… Haide…“. Ei nu sînt oameni, ca noi. Ci o altă specie, una foarte rară, amestecată prin omenire, pusă unde trebuie, ca la un moment dat, cînd e cazul, în momente critice, să ne salveze de la extincție. Dar ce te faci dacă n-ai în preajma ta un erou legendar, din stirpea asta de salvatori ai lumii? Ce te faci dacă ești lăsat pradă, de unul singur, în calea marșului apocaliptic al sleirii, al ghiftuirii și al melancoliei lunilor critice de la începutul anului? Cum te orientezi în bezna asta rece? Cum găsești poteca salvatoare sau măcar cele șapte cărări tremurătoare, prin ceața asta cruntă?
De cele mai multe ori, după Sfîntu’ Ion, n-ai de-ales, trebuie să te descurci de unul singur. Iar învățătura atlanților spune că primul lucru pe care trebuie să-l faci e să privești înainte, cu mult curaj. Să observi cu atenție ce se petrece. Vin zilele plumburii? Se năruiesc peste tine ca o cădere de stînci din munții stăpîniți de niște zei supărați? Ei bine, învață din înțelepciunea strămoșilor! Nu închide ochii la pildele care au însoțit istoria milenară a acestui popor de la periferia Europei! Să luăm un exemplu legendar: „Cui pe cui se scoate!“. Ce curgere de vremuri grele, ce pățanii nemaivăzute trebuie să fi traversat eroul care a zămislit o asemenea piatră de temelie a unei ginte? Ce încercări teribile trebuie să fi traversat ființa cu puteri magice, supraomul care a pronunțat pentru prima dată această bijuterie de înțelepciune a umanității? Pentru că lumile fabuloase ale Persiei și Indiei din vechime, tainele Egiptului de dincolo de-nceputurile lumii faraonilor, civilizațiile apuse din America Centrală, toate la un loc nu reușesc să facă un foc atît de mare, capabil să încălzească și să potolească glaciațiunea. E suficient să pronunți formula asta magică. Poți s-o șoptești. Sau să ți-o spui doar în gînd. „Cui pe cui se scoate!“ Și, dintr-o dată, cețurile se risipesc, frigul fuge schelălăind, iar neantul se retrage învins.
E ca-n clipa în care Moise a despărțit apele. Prin zilele crunte de ianuarie, prin frigul și zloata de februarie, prin astenia din martie, ca prin niște valuri amenințătoare și reci, se croiește un drum magic. Ai zis formula, iar minunea nu se lasă așteptată. Sigur că înainte de a spune cuvintele fermecate trebuie să bei o pălincă, o țuică, o vodcă, fiecare după cum poate. Fiecare cu ce are la îndemînă. Ritualul nu e complicat. Nu-ți trebuie prea multă școală pentru a-l îndeplini. Însă hotărîrea cu care pronunți cuvintele sacre, stăpînirea de sine chiar trebuie să fie autentice. Nu există șovăială în rostirea aceasta apotropaică. Dacă ai ezitat, efectul se pierde, „ai dat-o de gard“, cum ar spune tot înțelepții de la care am moștenit zicerea salvatoare. Melancolia de după Sfîntu’ Ion se crapă, ca un imens bloc de gheață. Dincolo se vede o lumină caldă. E Paștele. Se zăresc în depărtare jamboanele scoase de la afumat, ouăle roșii și cozonacii. Iar sarmaua de-atunci e mult mai vestitor al primăverii decît ghiocelul. Luați c-un păhărel, ziceți formula magică și-o să vedeți ce repede trece iarna grea!
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.