Tristele urmări ale unei mai vechi crize

13 august 2009   TÎLC SHOW

Imediat după 1989, un olandez s-a căsătorit cu o româncă. A dus-o în Olanda, a instalat-o în casa lui. Femeia se afla pentru prima oară în Occident, avea o serie de angoase. Frica de necunoscut a ţintuit-o în casă o lună întreagă. Într-o bună zi, cînd soţul ei era plecat la serviciu, şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit pe stradă. Cînd olandezul s-a întors acasă, ea era radioasă. "Am reuşit ceva extraordinar”, i-a spus, "uită-te în frigider”. Omul a deschis uşa frigiderului. A descoperit cu stupoare circa 20 de kilograme de carne de porc depozitate acolo. Femeia i-a explicat cu seninătate că atunci cînd a văzut atîta carne la măcelărie, i s-a părut firesc să cumpere de toţi banii pe care-i avea. Altădată s-ar fi putut, zicea ea, să nu mai găsească. Un alt olandez, venit în vizită la Bucureşti, înainte de 1989, mărturisea unui grup de români că în familia lui, de fiecare dată cînd vine Crăciunul apare şi o mare problemă: nu ştiu ce să mănînce, ce feluri de mîncare să mai inventeze. Rîzînd, românii au sărit să adauge că nici în România, familiile lor nu ştiu niciodată ce anume vor mînca de Crăciun. La începutul anilor ’90, unii dintre românii care ajungeau pentru prima oară în Occident intrau, într-o brutărie franţuzească şi puneau întrebări devenite reflexe pentru ei, de tipul: "Aveţi pîine?”. Vînzătorii rămîneau mască. Cîţiva ingineri români au fost trimişi înainte de 1989 în Danemarca, pentru un schimb de experienţă în domeniul lor tehnic. Nici unul dintre ei nu mai fusese într-o ţară occidentală, dar cu toţii ştiau că în Uniunea Sovietică şi în alte ţări socialiste, coniacul românesc (Milcov sau Dunărea) era la mare căutare şi că pe o sticlă se cîştigau bani frumoşi. Bani care să completeze mica sumă ce se putea obţine oficial din schimbul valutar permis la fiecare ieşire în străinătate. S-au gîndit că afacerea ar putea ţine şi în Danemarca, aşa că s-au înarmat cu mai multe sticle. Ajunşi la Copenhaga, au încercat să le vîndă pe la chelneri, pe la vînzătorii din pieţele ad-hoc, pe la recepţiile hotelurilor. Au stîrnit peste tot mirare şi au început să priceapă că sînt pe o cale greşită. Lîngă docuri, au zărit însă o cîrciumă ordinară marinărească iar cel mai dezgheţat dintre ei şi-a propus o ultimă încercare. A intrat cu o sticlă în mînă. Înăuntru a dat peste vreo zece marinari care petreceau la o masă rotundă. Văzîndu-l cu sticla în mînă, l-au poftit imediat la masă. El a apucat să le explice că e român iar ei, înveselindu-se şi mai tare, au înţeles că vrea să le facă cinste, să bea cu ei. Deşi colegii îl aşteptau afară, omul n-a mai avut încotro, a trebuit să stea să bea cu marinarii care, ospitalieri, îl aşezaseră între ei, îi desfăcuseră sticla şi turnau deja în pahare preţiosul coniac Milcov. O amică mi-a povestit marea ei uimire şi bucurie cînd a intrat pentru prima oară, după revoluţie, într-un hipermarket în Anglia (era Tesco). Vedea pentru prima oară nenumărate rafturi cu tot felul de bunătăţi. A fost atrasă în primul rînd de zecile de feluri de maioneză (în România, maioneza se făcea doar în casă şi după cum ştim, era servită doar la mese mai speciale). După o lungă cercetare a etichetelor, fata a pus în coş vreo trei feluri (cu ciuperci, cu bucăţele de castraveţi etc.) A ales apoi o cutie de lapte după mărimea procentului de grăsime. Cînd i-a văzut alimentele din coş, englezul care o însoţea a întrebat-o dacă nu cumva vrea să se sinucidă. De gura lui şi aproape plîngînd ea a pus maioneza înapoi şi a schimbat laptele gras cu unul foarte slab. Ajunsă la casa în care stătea în Londra, şi-a preparat o salată: frunze verzi proaspete, roşii, lămîie, sare şi ulei de măsline (maioneză oricum nu mai avea). Gazda, o româncă stabilită de mult timp acolo, a privit-o dezaprobator. I-a explicat că nici roşiile şi nici soiul de salată pe care le-a ales nu sînt prea gustoase, combinaţia e discutabilă în sine şi nu în ultimul rînd, într-o salată nu se toarnă ulei ordinar de măsline, se foloseşte cel de măsline virgine sau extravirgine. Fata auzea pentru prima oară de existenţa unor astfel de produse. A doua zi, gazda i-a preparat o salată aşa cum ştia ea. Fata a gustat. Era cu totul altceva. A izbucnit în lacrimi. P.S. Pe măsură ce trece timpul, asemenea poveşti se cer a fi însoţite de tot mai multe explicaţii şi note de subsol...

Mai multe