Triste întîmplări cu victime și zvonuri
Am lăsat bucuroşi în urmă cabana Suru, cea care cîţiva ani mai tîrziu avea să ia foc şi care ni s-a părut deprimantă, ca şi numele pe care-l purta. Cerul era la fel de sur, deşi în august, dar răcoarea ne prindea bine la urcuş. Încet-încet, gîfîind, ne apropiam de creastă. La un moment dat, din spate ne-au întrecut doi turişti, un băiat şi o fată. Bine echipaţi şi tăcuţi, aveau o viteză de mers de-a dreptul impresionantă pe acel urcuş abrupt. Nici gînd să fi putut ţine ritmul cu ei, aşa că, în timp ce se depărtau, ne-am mulţumit să le apreciem performanţa şi să admirăm cîrlionţii şateni ai fetei şi picioarele bronzate, vizibile graţie pantalonilor scurţi pe care-i purta. În cîteva minute au ieşit din raza noastră vizuală. Aveam să-i mai vedem de vreo două ori, undeva în zare, ca pe nişte siluete centimetrice.
După o zi întreagă de mers pe creste, şei şi vîrfuri, am ajuns la cabana Negoiu, rupţi de oboseală şi cu băşici la picioare. Găsind ceva mai mult confort decît la Suru, ne-am hotărît să mai rămînem o zi, să ne odihnim. La restaurantul cabanei i-am regăsit pe cei doi performeri care ajunseseră, probabil, cu ore bune înaintea noastră. Erau soţ şi soţie. Înainte să ne ducem la culcare i-am lăsat discutînd în faţa hărţii mari de la intrare. Ea îi arăta un traseu de o zi, cu întoarcere la cabana Negoiu, prin Custura Sărăţii (unii montaniarzi ştiu bine despre ce e vorba), el îi dădea peste mînă spunîndu-i că e prea periculos, ea punea iar mîna pe hartă în locul acela marcat cu o linie roşie întreruptă care indica dificultatea extremă a traseului.
A doua zi, cea de odihnă, culegeam afine în apropierea cabanei. Pe sub noi, pe potecă, a apărut bărbatul fetei mărşăluind bezmetic, cu rucsacul strîmb, cu eşarfa de la gît răsucită şi cu un bidon bălăbănindu-i-se aiurea, atîrnat de rucsac. Figura îi era transpusă. De acolo de sus, de unde ne ţineam de tufele de afine, l-am întrebat dacă i s-a întîmplat ceva. N-a răspuns, probabil nici nu ne-a auzit. Întorşi în cabană aveam să aflăm ce se petrecuse. Soţia lui cea frumoasă alunecase în hăurile Custurii, pe undeva pe lîngă Acul Cleopatrei. El a coborît cum a putut după ea şi a găsit-o zdrobită de stînci.
La cabană era rumoare. Unii spuneau că tinerii erau în luna de miere, că abia se căsătoriseră. Alţii se întrebau de ce el n-a luat-o de acolo şi păreau să-l considere chiar vinovat. Nu înţelegeau cît de complicat e să transporţi un trup omenesc prin asemenea locuri greu accesibile. Eu văzusem odată, lîngă cabana Caraiman, cum se chinuiseră vreo zece oameni să care cadavrul unui nefericit care căzuse în Valea Jepilor tocmai din Brîna Caraimanului. Durase ore bune să-l tragă sus (deşi preţ de doar cîteva sute de metri) cu corzi şi carabiniere, învelit într-un sac de dormit şi prins în chingi. Salvamontiştii munciseră din greu şi la urmă se văitau de oboseală. I-au cerut cabanierului să le dea de mîncare. Şeful lor de atunci, Dan Sârbu, constatase decesul. Se aştepta procuratura. Soţia povestea că bărbatul păşise alături de potecă şi alunecase pe iarba udă ca pe gheaţă. Turiştii de la cabană comentau întîmplarea. Unii spuneau că de fapt omul fusese beat, alţii ziceau că-l împinsese nevastă-sa. Nici varianta sinuciderii în faţa nevestei şi a copilului n-a fost omisă de comentatori (la noi nu există accidente).
În sfîrşit, în cîteva ore de la anunţul făcut de soţul fetei, cabana Negoiu s-a umplut de salvamontişti (vreo 15-20). Era prea tîrziu să mai facă ceva în acea zi, dar urmau să plece spre Custură în zori. Pe la şase dimineaţa, s-a întîmplat să pornim odată cu ei. Noi am făcut stînga pe drumul nostru spre Strunga Ciobanului, ei au mers înainte prin căldările ucigaşe. I-am văzut cum se desfăşoară ca nişte soldaţi în lanţ, ca să găsească mai repede trupul victimei. Sub impresia întîmplării, în ziua aia am făcut la rîndul nostru mişcări greşite şi periculoase prin strungă. Ploua. Speriaţi şi cu tot cheful de plimbare stricat, am ajuns în cele din urmă, întregi, la Cabana Bîlea Lac, cea care ulterior a ars şi ea. Ne-am hotărît să punem acolo capăt excursiei. Adică am abandonat la jumătatea crestei. Ne-am petrecut noaptea într-o încăpere cu paturi suprapuse, cu mulţi oameni şi cu un dog german imens şi negru care toată noaptea a scos icnete. Zvonuri neclare despre moartea fetei ajunseseră şi acolo. Unii întrebau dacă n-a împins-o cineva. Alţii rosteau înţelept concluzia cu „muntele nu iartă“.
După exact 16 ani, am descoperit cum o chema pe fata aceea, am aflat că era din Constanţa şi că avea 31 de ani. Am dat întîmplător peste informaţiile astea în timp ce căutam o hartă a munţilor Făgăraş, pe Internet. Instrumentul ăsta te ajută să nu uiţi nimic, ba, uneori, îţi spune şi lucruri pe care nu le-ai ştiut la timpul lor.