Trei surori
Sora cea mare e România profundă. Țara celor mulți, necăjiți și foarte apăsați de grija zilei de mîine. A oamenilor muncii care, vreme de decenii, au tăcut, dar care au devenit după ’89 foarte vocali și combativi. Țara acelora convinși că votul lor contează și că, grație acestui vot, mîine vor primi o viață mai bună. Sau poate (de ce nu?) o donație de douăzeci de mii de euro de la bugetul public, cu care să-și deschidă propria afacere (oricum ar fi, statul e debitorul lor necondiționat, dator perpetuu al asistenței lor sociale). Baștina oamenilor care nu-și bat capul cu ideologii, dar care au întotdeauna convingeri-beton și cred cu fermitate în diverși oameni și partide și, adesea, în doctrina sațietății: ne-am săturat (și) de ăștia, țapii ispășitori pentru toate nenorocirile noastre. Aceia care, pînă mai ieri, răspundeau în sondajele de opinie că-l regretă pe Ceaușescu, dar că vor, totuși, integrarea în Uniunea Europeană. România cea Mare a acelora pentru care cel mai competent și de încredere educator e televizorul, pentru că ea e țara pusă la cale în studiourile TV. Neamul doamnei care își înmoaie piciorul în piscina protocolară ca să ne arate că aici sînt banii dumneavoastră. Patria al cărei imn, scandat la meciurile Naționalei și la nunta vecinului, n-are decît un singur vers: „sînt mîndru că sînt rrromân“. Cînd ne-o fi mai rău, să ne fie ca acuma, drumurile noastre poate se vor întîlni vreodată, drumurile și iubirea, gîndurile, fericirea.
Sora mijlocie e România secundă. Românii, ei, deși nu sînt prea preocupați de politică și deși știu foarte bine că sistemul democratic este imperfect, sînt combativii de conjunctură și cred în statul de drept și în reguli. Ei sînt convinși că viața unei cetăți condusă democratic poate fi afectată de diverse forme de păcăleală și populism, dar detestă manipulările grosolane. Românii țării ăsteia nu sînt mîndri că există ori că sînt români, ci, eventual, se mîndresc cu ceea ce fac și cu succesele lor personale. Unii dintre acești minoritari cîntă, pe Internet și-n Piața Universității, imnul golanilor morți de vii. Ei nu se închină în fața antenelor Trinitas și sînt foarte îngrijorați de soarta economiei și de evoluția cursului de schimb. Nu au simpatii politice, dar condamnă mineriadele și pe artizanii lor. Alții susțin cu îndîrjire că epoca mineriadelor a trecut și că statul de drept este, deja, un drept cîștigat. Şi unii, și alții se uită, zadarnic, spre elite, în speranța că ele, elitele, vor construi o veritabilă alianță civică. Sînt oamenii care ar crăpa de ciudă și s-ar îmbolnăvi de nervi dacă toți anii ăștia de după Revoluție s-ar duce de rîpă. Sînt românii care încă mai speră că țara lor nu se va pierde ca țară a nimănui. Ei, semnatarii unui SOS încapsulat într-o sticlă aruncată în mijlocul oceanului.
Sora cea mică e minoră, e România minoră. Țara acelora fără de țară, indiferent unde s-ar afla. Țara acelora care vor să plece peste mări și țări. Ea nu înțelege patimile antagonice ale surorilor mai mari și, înfrigurată, fără replică, nu mai știe ce să facă. Ea nu mai are nici o credință și nici un imn. Mezina nu are nici o revendicare, nici o platformă-program, nici o speranță. Ea nu vrea decît, cel mult, să apese butonul reset. Ea e agnostică, nu mai crede în nimic (nici în democrație, evident), nu votează decît pe Twitter și se uită la noi ca la niște demenți iresponsabili. Pentru că ea, minora, victima unui viol în grup, vrea să uite totul și simte că realitatea o scoate din minți. Speriată, debusolată, neîncrezătoare, ea ar vrea să-și ia România-n cap și să plece în lume. . O lume în care, se pare, mezina noastră nu mai încape.
Trei surori, orfane de ambii părinți, alergînd bezmetic pe străzi separate, în căutarea unui azil. Azil de bătrîni, azil de nebuni sau azil politic, după caz.
Florentin Țuca este Managing Partner, Țuca Zbârcea & Asociații.
Foto: L. Muntean