Trei fețe tradiționale ale hoției

Reguli nescrise ale șuților:

Șuții sînt de două feluri: răpciugoși (pe aceștia îi vezi de la distanță și te pui în gardă) și cocheți, chiar parfumați (aceștia sînt mai răspîndiți și mai eficienți). Șuții-domni sînt mai histrioni. Prinși cu mîna în buzunar, fac gălăgie și se exprimă cît mai literar: „Ce-aveți, doamnă, sînteți nebună? Cum să vă umblu în geantă? Sînt om serios! Vă cam neglijează bărbatul, de-aia vă dați la mine…“ Meseria de șuț e una dintre cele mai frumoase, fiindcă furtul din buzunare e greu de probat. Polițiștii povestesc cu regret că, dacă nu e prins cu portofelul („mortul“ sau „tifla“) în mînă, hoțul e curat.

Această meserie avantajoasă se practică de obicei în echipă – singur e mai riscant: cine să preia „mortul“? Primul domn „se bagă-n față și ține tira“, al doilea presează, al treilea – comite. Apoi transmite. Cei trei trebuie să fie cinstiți unii cu alții și să împartă banii corect. Uneori, însă, cel care se-ndepărtează cu prada nu se poate abține s-o vămuiască. Și ca să nu apară conflicte, la următorul autobuz se schimbă tura. Operează el, trece-n față, lăsîndu-și amicii să părăsească teatrul de luptă cu banii.

În metrou sau în tramvai, șuții se plasează imediat lîngă tine dacă ești supărat sau îngîndurat. Te „citesc“. Bătrînețea sau semnele bolii nu-i vor înduioșa nciodată: fraierul rămîne fraier. Este ceva ce n-ar face un șuț? Polițiștii cred că nu. Ca să-și scape pielea, un șuț poate să te „înțepe“, sau chiar să te „taie“ – la propriu.

Cum se comportă cînd recunosc în aglomerație un polițist în civil? Îl aleargă prin tot orașul, schimbă o mulțime de mijloace de transport în comun – fără să fure o centimă. După ce e „plimbat“ o zi, polițistul înțelege că l-au citit și că trebuie să se mute în alt sector. Relația șuț-omul legii este una de competiție. Cînd constată că eșafodajul de probe construit de judiciarist e ireproșabil – și poate să o facă pentru că ajunge să cunoască mulțumitor articolele din Codul Penal ce i-au fost dedicate cu drag de legiuitori –, șuțul se poate preda cu următorul discurs: „Săru’ mîna, nașule, ai fost mai bun! Gata, n-are rost să mai discutăm, m-am turnat!“

Ce prețuiesc șuții? Mîna foarte abilă (pe care o numesc „pensetă“), buzunarul umflat și cetățeanul distrat. Ce le place să facă atunci cînd au bani? Să se distreze, normal. Cum? Biliard, jocuri de noroc, cîrciumi, în care, însă, niciodată nu-și beau mințile. (…) Fiindcă meseria îi cere să fie lucid și disciplinat: șuțul care se respectă se trezește la șase dimineața, odată cu oamenii muncii.

(apărut în Dilema, nr. 101, 16-22 decembrie 1994)