Trecute timpuri…

Dincolo de filmele bune sau filmele frumoase, ceea ce m-a impresionat totdeauna ca fiind cea mai mare performanţă cinematografică este imaginea – sau imaginarea – Timpului. Nu a Istoriei şi cu atît mai puţin a unor istorii, ci filmarea invizibilului, materializarea sensibilă a ceea ce este eminamente imaterial. Bineînţeles, de regulă nu aceasta este miza unui film, chiar dacă toate au un tempo al lor şi se plasează astfel într-o temporalitate sui generis. Dar există şi filme care fac din timp materia lor primă. Poliţist, adjectiv face parte, într-un fel, din această categorie – şi este una dintre cele mai fascinante performanţe exact din acest punct de vedere.

Îmi aduc aminte însă de o realizare mult mai modestă, un film antropologic despre o nuntă oarecare din Grecia, produs de doi cercetători francezi. După aproape o oră în care nu se întîmpla practic nimic, iar spectatorii se foiau deja în scaunele lor, fîlfîitul mut al aripilor timpului începea să se audă în sală, iar noi, cu toţii, începeam să avem senzaţia unei teleportări discrete în altă dimensiune temporală. Nunta era doar un pretext, ceea ce vedeam, ceea ce realizatorii doreau să ne arate de fapt era cu totul altceva: „timpul grecesc“ sau poate „meridional“. Pe scurt, alt Timp, pe care ei îl „văzuseră“ acolo, în acea insulă mediteraneană şi pe care reuşiseră să-l imagineze în film. Căci reuşiseră această extraordinară performanţă!

Mi-au revenit în minte toate acestea la vizionarea „privată“ a unui film încă neterminat, ne-editat după toate regulile artei, dar care se înscrie totuşi în această categorie de excepţie. Realizatorul este un foarte tînăr antropolog, Ionuţ Piţurescu, iar „povestea“ este aceea a doi dogari bătrîni (dintre care unul este aproape pe moarte), care merg aproape fără ţintă cu căruţa lor din sat în sat. De fapt, nimeni nu-i mai aşteaptă nicăieri şi nici ei nu par interesaţi să mai ajungă undeva. Timpul curge în ritmul cailor, al zilelor şi nopţilor, dar rostul lui pare să se fi oprit: timpul lor, al celor doi dogari bătrîni, a trecut...

Pe acest fundal intervine apoi, din senin, o scenă antologică: Cît să fie ceasul? – întreabă unul dintre ei, privind spre cer. Iar celălalt, după ce mai trage de cîteva ori din ţigară, îi răspunde cu cel mai firesc ton posibil: Lasă, ai tot timpul să afli!...

Am fost tentat, pe moment, să consider acest scurt schimb de replici ca paradigmatic pentru societatea ţărănească din România, pentru „psihologia românului“, cum le place unora să spună. Şi sînt convins şi acum că este un dialog exemplar, mai cuprinzător însă decît „românitatea“. Este, adică, una dintre feţele Timpului, a unui timp în care m-am regăsit şi în care am (re)găsit de asemenea motivul profund şi inefabil pentru care nu am putut niciodată să părăsesc această ţară şi m-am întors totdeauna, gîfîind, din toate periplurile mele occidentale. Arta de a pierde timpul la români – iată o temă etno-sapienţială care ar merita să facă să curgă multă cerneală în patria noastră. Pour le meilleur et pour le pire – vorba francezului.


Zilele trecute am avut însă o experienţă diametral opusă, poate nu mai puţin (post)paradigmatică. Am prezentat studenţilor mei un pachet de clipuri publicitare mai vechi la un fast food. Mesajul, divers orchestrat, era următorul: familia se aşază la masă, iar unul dintre părinţi îl cheamă şi pe adolescentul casei. Acesta întîrzie şi, în final, vine pe patine cu rotile sau cu căştile pe urechi şi se aşază, grăbit, într-o dungă, spre nemulţumirea familiei. O voce din off sugerează soluţia: la fast food eşti liber, nu mai trebuie să te supui acestor constrîngeri. Go for it!...

Comentaţi! – am deschis eu discuţiile. Care s-au încheiat repede, cu o concluzie simplă şi apodictică: reclamele s-au adaptat realităţii, că cine mai are chef astăzi să piardă timpul la masă cu familia!? Am vrut să cer mai multe comentarii şi detalii, să mai discutăm – şi să comentez şi eu la rîndul meu. Dar am realizat brusc, privind încă o dată la clipul publicitar, faptul că, poate, tocmai mi-a trecut şi mie Timpul...