Treaba statului, domnule…
Fie că rîdem, zîmbim amar sau ne trec fiori reci pe șira spinării, multe dintre vorbele lui Caragiale ne urmăresc fără încetare, de mai bine de-o sută de ani. E mecanismul acela magic prin care unul dintre noi, la un moment dat, reușește să vadă lucrurile din miezul, dar și din afara lor. Un individ izbutește să vorbească despre universul uman din care face parte, spunînd lucruri semnificative despre sine și despre semeni. Și face asta fără să utilizeze la vedere filozofia, psihologia, sociologia, antropologia, fără să dea verdicte și fără să formuleze enunțuri solid documentate, care încearcă să transmită ceva relevant despre o comunitate. E drept, totuși, verdicte mai dă. Dar n-o face din perspectiva omului învățat, tobă de rezultatele cercetărilor. O face de la colțul terasei de cafenea. Și amestecă chestii neamestecabile în mod obișnuit.
Caragiale nu vorbește din locuri „sacre” sau învestite cu orice tip de autoritate recunoscută, de la vreo tribună, catedră sau dintr-un amvon. El vorbește de la cîrciumă și de pe stradă, din casă, de la iarbă verde, din iureșul sărbătorii și de la iarmaroc. Felul în care se exprimă despre lumea noastră e, uneori, aidoma singularității gravitaționale. Teoretic, am spune că e un punct cu volum care tinde spre zero și o masă care tinde spre infinit. În rest, sîntem angajați pe un drum extrem de complicat al descoperirii, al cunoașterii. Tot teoretice. Și pierdem, în mod firesc, de multe ori, puterea de a deosebi între ele lucrurile care devin atît de mici sau, după caz, atît de mari încît ne depășesc orice capacitate de a formula ceea ce credem că descoperim. Din perspectiva asta, calea lui Caragiale de a spune ceva despre lumea lui pare un lucru prin excelență neserios. Amuzant, dar totuși doar un set de vorbe de duh ale unui tip talentat, care ia lumea peste picior, amuzîndu-se și bombănind de la colțul terasei.
Numai că singularitatea, în esența formulării ei, poate apărea și aici, în acest context dezarmant de nespecific. La cîrciumă. După cîteva beri și după cîteva bombăneli cu convivii. La fel ca în paradoxul științific, și aici se pun laolaltă mai multe noțiuni neamestecabile vreodată. O știm cu toții, există oameni înzestrați cu capacitatea de a formula lucruri care par imposibile, dar, cu toate astea, reușesc să prindă viață. Și să-și facă loc în ceea ce numim „realitate”, ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Amestecul acesta de transă logoreică, delir, expresie tăioasă, observație cuantică, dar și jocul cu mecanismele profeției autoîndeplinite, totul culminînd cu băgarea bățului prin gardul blestemului, creează o gaură neagră, „de laborator”, care poate înghiți nu doar microuniversul din care a luat naștere. Deși sînt doar niște înlănțuiri de vorbe, există ziceri dincolo de limitele cărora pare că nu se poate trece. Da, sînt doar niște cuvinte puse unul lîngă altul. Dar energia lor, puterea de sugestie și de cuprindere e atît de mare – e drept că această putere funcționează extrem de contextual – încît se comportă asemenea unei găuri negre. Sînt cuvinte care par să înghită lumea din care au luat naștere.
Ca într-un fenomen invers Big Bang-ului. Totalitatea lucrurilor se strînge instantaneu în sine însăși, pînă la pragul absolut al inexistenței. Formulările lui Caragiale sînt o lume aflată mereu pe punctul de a dispărea. Nu dispare. Dar e mereu pe punctul de a o face. O lume care vorbește despre sine atît de „de bine” sau atît de „de rău”, autoiubindu-se și autoblestemîndu-se cu o asemenea energie, încît existența îi e mereu la limita dintre delir și neant. Cuvintele lui Caragiale ne atrag cu o putere atît de mare, iar uneori disperarea noastră de a scăpa e atît de calorică, încît viteza gîndurilor cu care încercăm să ieșim de-acolo o depășește pe cea a luminii. Și rămînem prizonieri în eternitatea orizontului evenimentelor. Acolo găsim niște forme de „acasă”, de „liniște”, de „confort”. E ca o plecare cosmică în căutarea salvării sinelui, o expediție astrală care capătă viteza necesară pentru a se desprinde de lumea ei, tocmai prin actul de a sta. Iar dacă tot stai, îți pui alături ceva de băut și te-apuci de vorbă cu cine s-o nimeri prin preajmă. Cîrciuma devine un laborator de fizică cuantică, un accelerator de particule și un încetinitor al gîndului sinuciderii. Iar felul acesta de a vedea lucrurile nu decade din demnitate nici ideea de laborator, dar nici pe cea de cîrciumă.
Haideți să vorbim „la concret”, așa cum solicită mereu, în mod firesc, unii dintre meseni. De pildă, despre ideea de stat. Statul ca instituție suprastructurală, prin care se exercită mecanismele de funcționare ale unui sistem social. La noi, neîncrederea în această noțiune și în toate întruchipările sale are rădăcini foarte vechi. Statul e ceva despre care avem mereu senzația că vrea să ne fure bicicleta. Prin urmare, sîntem proactivi. Îl furăm noi, preventiv. Ca să dormim liniștiți, în ideea că el ne va fi furat cumva, fără să știm. Asta, desigur, cînd nu ne fură, cu toată nesimțirea, la vedere. Și nici nu vorbește. Nu prea are chef să comunice cu noi. Iar cînd ne vorbește, fie o face puțin și prost, fie o face ca și cînd le-ar vorbi unor cretini. Ce facem noi? Îi întoarcem toate astea cu sete. Îl tratăm ca pe prostul satului. Sau facem orice pentru a-l trage-n piept. El ne mustră? Noi îi dăm o palmă. El ne zgîlțîie, noi îi dăm un pumn. Nu-i înțelegem rostul decît la defilare, de Ziua Națională, și cînd ieșim la pensie. În rest, ne descurcăm fără el. El se face că ne protejează, noi ne facem că-l plătim pentru treaba asta. Partea proastă e atunci cînd vine o nenorocire. E pericol mare și pentru el, și pentru noi. Statul apelează la înțelegerea cetățenilor. Iar noi, cetățenii, răspundem cu responsabilitate: „Treaba statului, domnule…”.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.