Tratament fabulatoriu

Am împrumutat celebrul titlu al lui Mircea Nedelciu pentru a mă păstra în atmosfera fabulos-medicală, creionată aici data trecută. Făceam atunci „o propunere modestă“, în tradiția lui Swift: să construim, în România, niște clinici de tratare a „simulării doctorale“, unde „prelungita“ (maladie devenită contagioasă în cadrul programelor de doctorat autohtone, frecvent nefinalizate, supuse adică, morbid, unor eterne amînări de depunere a tezelor, „din cauza problemelor de sănătate“!) să fie remediată cu succes. Mă arătam chiar convins că modelul habsburgic de „terapie“, destinat simulanților dornici să evite frontul cu „motivații“ medicale și descris atît de plastic de către Jaroslav Hasek în Peripețiile bravului soldat Svejk în Războiul Mondial, ar putea constitui un punct de plecare. După spusele prozatorului ceh, acel loc înălțător era menit „să alunge demonul înșelăciunii din sufletul simulanților, pentru a-i readuce în sînul oștirii“. Rețeta standard, prescrisă de doctori tuturor bolnavilor, indiferent de patologia pe care o acuzau, era mai degrabă banală, derulîndu-se, glorios, în cinci pași: „1. Dietă absolută – dimineața și seara cîte o ceașcă de ceai, timp de trei zile, (…)“, plus, ca bonus, „o doză de aspirină pentru sudație.“ Apoi: „2. Pentru a nu-și închipui că în armată se linge miere, li se aplica așa-numitul tratament al linsului chininei, care consta într-o serioasă doză de chinină în prafuri. 3. Spălături stomacale de două ori pe zi, cu un litru de apă caldă. 4. Clistir cu apă săpunită și glicerină.“ Și, în sfîrșit: „5. Împachetat în cearșafuri muiate în apă rece.“ Final apoteotic, să admitem, pentru o „cură“ senzațională, de obicei, încununată cu vindecări senzaționale.

Miracolul redobîndirii sănătății putea surveni și mai devreme, cu atît mai mult cu cît, observă Hasek, puținii curajoși care s-au încumetat să suporte „cele cinci grade de tortură“, în marea lor majoritate, „au fost transportați, într-un simplu coșciug, la cimitirul militar“. „Slabii“ (de înger?), odată ajunși la clistir, declarau că „se simt bine și că nu-și doresc altceva decît să plece în tranșee cu cel dintîi batalion de marș“. Interesant e faptul că „maladiile“ declarate la internare de locuitorii neobișnuitului pavilion aparțin întreg spectrului medical, exact precum cele semnalate la doctoranzii noștri, de la unele așa-zicînd „ușoare“ pînă la altele „dificile“. Un recrut simulează, de pildă, miopia, precizînd totuși, după a doua spălătură stomacală, că, întrucît și-a revenit în mod subit, ar dori să plece la confruntarea cu dușmanul. Un coleg pretinde că este surd, dar, în urma clistirului, susține că aude, deodată, ca un iepure de cîmp și, în consecință, se va duce, neîntîrziat, la regiment. Antologic rămîne cazul „surdomutului“ care rezistă la toate caznele. Povestesc uluiți martorii: „Paisprezece zile în șir, la fiecare jumătate de ceas, l-au împachetat într-un cearșaf înmuiat în apă rece și în fiecare zi i-au făcut clistir și i-au pompat stomacul. Sanitarii erau gata să creadă că a izbutit și că va pleca acasă, cînd uite că doctorul îi prescrie un vomitiv. Să-și verse mațele pe gură, nu altceva (…). Și-a pierdut tăria. Nu mai pot s-o fac pe surdomutul, ne zice el, mi-au revenit graiul și auzul. Bolnavii l-au îmbărbătat cu toții, încercînd să-l convingă să nu se prostească, dar el o ținea morțiș că aude și vorbește la fel ca toată lumea. Și așa a și declarat a doua zi la vizită.“ Quod erat demonstrandum.

De aceea, bolile (mai) grele sînt preferabile. În cazul în care vor fi și reale, te scutesc de complicații, împingîndu-te, rapid, spre izbăvire, mai precis spre moarte sigură (un ofticos autentic, muribund, cu puține clipe înainte să-și dea duhul, reușește performanța, pe salteaua unde era abandonat ca o grămadă de oase, să izbucnească în rîs, auzind suferința reumatoidală a bravului soldat Svejk!): turbarea (deși, recunosc deschis toți simulanții, trebuie antrenament pentru a putea face spume la gură!), nebunia (și aici însă trebuie să fii consecvent – să ai puterea de a repeta continuu același lucru!), cancerul la stomac (însoțit de aluzia absenței a jumătate de duoden și a cîtorva coaste!) sau epilepsia (dacă ești suficient de flexibil pentru a mima adecvat convulsiile!). Lumea simulanților rămîne complicată și înșelătoare, cu reguli subterane. Forța intuiției și disponibilitatea de a specula reprezintă, în intervalul său, principalele elemente de supraviețuire. Cu toate acestea, fie și în prezența lor, șansele de reușită sînt mici. Vigilența medicilor nu poate fi ușor înșelată. Simulantul e așadar, în ciuda nevoii sale de pragmatism, măcar în structura de adîncime, în fondul lui intim, cum ar veni, un idealist incurabil (iată că terminologia medicală nu poate fi deloc surmontată!). El crede, cu o energie înduioșătoare, că imaginația va reuși să înfrîngă, ultimativ, realitatea. Chiar și cînd „realitatea“ în chestiune este realitatea războiului. Mutatis mutandis, nu alta ar fi starea simulantului doctoral contemporan. Și dumnealui este fascinat de „ficțiunea“ lumii mai curînd decît de „adevărul“ ei. O clinică specială, dotată din belșug cu glicerină și vomitive, l-ar putea, repet, vindeca… 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.