Trasul sforii în televiziunea publică de altădată
La propriu.
Prin 1955, în spatele ușilor Laboratorului Central de Telecomunicații al Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor, s-au conturat primele idei pentru înființarea televiziunii publice în România. Ideile s-au materializat destul de rapid, astfel încît în noaptea dintre anii 1956 și 1957 a fost difuzată prima emisiune TV. Vizionarea se făcea la aparate importate din URSS, ulterior apărînd și primul televizor românesc, VS 43, produs la fabrica Electronica.
După prima emisie, nu trebuie să ne fi așteptat ca în continuare să ne putem uita la televizor oricînd doream. La început, televiziunea națională emitea doar sîmbăta și duminica între orele 19-21, iar apoi programul s-a extins treptat pînă a devenit zilnic în 1968. Conform datelor studiate de istoricul Valentin Vasile (în Viața cotidiană a românilor între anii 1941-1965, Editura Cetatea de Scaun), în 1962 media era de 0,8 televizoare la 100 de locuitori.
Să pătrundem puțin, însă, în platou (eu prefer partea aceasta a televizunii și a istoriei). Avînd în vedere că povestea televiziunii publice din România se afla la început, lipsea experiența, dar lipseau și tot felul de resurse, printre care cele mai importante erau cele tehnice. Aparatura adusă de la ruși nu era chiar performantă, conform specialiștilor. De exemplu, nu se aprindeau toate becurile de la camerele de luat vederi și astfel apărea următoarea situație: regizorii legau reporterii cu o sfoară la picior ca să le poată semnaliza cînd intră în emisie – avînd în vedere că butonul roșu nu se aprindea, reporterul nu știa că intră în direct. Regizorul vedea pe monitoare cînd camera respectivă intră în emisie și atunci trăgea de sfoara legată la piciorul reporterului în cauză pentru a-l avertiza că urmează live-ul. Uneori funcționa, alterori funcționa în exces, ca atunci cînd o regizoare de platou mai puternică a tras mai tare decît trebuia de sfoară și, previzibil, reporterul care trebuia să își înceapă relatarea s-a dezechilibrat și a căzut. Momentul a fost depășit cu naturalețe și cu scuzele de rigoare, iar emisia a continuat.
La fel ca istoria.