Transformările ştampilei

9 octombrie 2019   TÎLC SHOW

O lege recent promulgată contribuie la procesul, început de cîţiva ani, de eliminare a obligativităţii de aplicare a ştampilei pe diferite tipuri de acte. Cu o asemenea ocazie merită amintită istoria din ultimele două secole a cuvîntului ştampilă: un exemplu de „abatere“ devenită normă, cu o variantă iniţial criticată, apoi impusă în uz şi acceptată de dicţionarele normative. Substantivul ştampilă e un împrumut modern, atestat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în forma stampilă. Cuvîntul apărea doar cu iniţiala s în dicţionarele mai vechi, de exemplu în dicţionarul român-francez al lui Frédéric Damé, din 1893, păstrîndu-se la fel şi în prima jumătate a secolului al XX-lea: forma stampilă era singura înregistrată în dicţionarul lui Lazăr Şăineanu. Între timp începuse să circule o variantă cu iniţiala ş, pe care August Scriban o indica, în dicţionarul său din 1939, ca aparţinînd limbajului popular. Îndreptarul şi vocabularul ortografic al lui Sextil Puşcariu şi T.A. Naum (disponibil acum pe platforma dexonline) recomanda, în ediţia a III-a, din 1941, tot forma stampilă. În schimb, Dicţionarul ortoepic din 1956 includea în lista sa de cuvinte doar forma ştampilă. Înlocuirea nu e întîmplătoare: se produsese o schimbare politică majoră, iar noua ideologie oficială prefera variantele populare, în defavoarea celor ale limbii cultivate, menţinute „elitist“. Susţinătorii vechii forme (justificate etimologic) nu au cedat uşor: cîteva decenii mai tîrziu, în Dicţionar al greşelilor de limbă, din 1982, lingvistul Al. Graur încă susţinea, împotriva normei oficiale, că forma cuvîntului ar trebui să fie stampilă, pentru că varianta ştampilă, „un fals germanism, de tipul lui ştart sau şpicher“, nu ar fi fost „nici pe departe generalizată“ (p. 13).

Moderna stampilă înlocuia mai vechea pecete; cuvîntul are două sensuri principale, desemnînd semnul lăsat ca marcă de autenticitate, aprobare etc., dar şi instrumentul folosit în acest scop. Dicţionarele noastre indică drept primă sursă a cuvîntului franceza (estampille), trimiţînd şi la italiană (stampiglia). Forma românească e totuşi mai uşor de explicat prin cea italiană, care pare a fi fost sursa principală; de altfel, a existat la un moment dat în română şi o variantă stampilie. În revista Transilvania din 1-15 octombrie 1887 se publicau procese-verbale ale Astrei, în care, printre altele, se consemnau înlocuiri lexicale în statute, de tipul: „se substituie cuvîntul stampilia cu sigilul“. Dicţionarele franceze şi italiene indică, pentru estampille şi stampiglia, o origine spaniolă (diminutivul estampilla, de la estampa), toate aceste forme, ca şi germanul Stempel şi englezescul Stamp, avînd de fapt legătură cu actul de imprimare, prin rădăcina de sursă germanică stamp-. Iniţiala s este deci etimologică (în stampilă, dar şi în verbul a stampila), în vreme ce ş poate fi explicat prin apropiere de cuvinte preluate din germană (ştanţă, ştecăr etc.). Există mai multe cazuri de cuvinte cu s iniţial în grup consonantic (st, sp) care a devenit ş, după modelul germanismelor; cel mai cunoscut este ştat, cu pluralul ştate (mai ales în sintagma ştate de funcţii), foarte răspîndit, dar neacceptat de normele limbii cultivate. Regional, circulă şi cuvîntul ştempel, împrumutat din germană, cu mai multe sensuri, printre care şi cel de „ştampilă“.

Exemple din presă indică foarte clar modul în care forma stampilă, iniţial singura folosită, a fost treptat înlocuită de ştampilă. Sînt chiar unele ilustrări ale variaţiei care începuse să-şi facă loc: o reclamă farmaceutică la „Amar indian“, publicată număr de număr în Universul literar din 1893 şi 1894, conţinea, la cîteva rînduri distanţă, cele două forme concurente: „stampila ziarului Universul“ şi „ştampila ziarului“. Revista umoristică Furnica, mai deschisă către limba vorbită, a adoptat repede forma populară: „ştampila liberală, ştampila conservatoare, ştampila averescană“ (3 octombrie 1919), „ştampila poştei“ (6 septembrie 1923), „Urna şi ştampila (fabulă electorală)“ (16 decembrie 1928) etc. Textele culturale şi ştiinţifice nu au renunţat însă, pînă tîrziu, la stampilă, formă pe care o găsim într-un articol de arheologie din Boabe de grâu, nr. 10-11, 1931: „stampilă pe cărămidă“.

Simbol pentru birocraţie (a umbla după ştampile), dar şi pentru vot (a pune ştampila pe…), ştampila apare într-o expresie colocvială a lipsei de relevanţă („Ce-are coada vacii cu ştampila primăriei?“), la care a recurs acum cîţiva ani un politician. Cuvîntul are sensuri figurate, în registrul standard („caracteristică, element specific“) şi în cel argotic. Iorgu Iordan înregistra, în Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor“ (1943), sensul „tatuaj“, care pare să fi dispărut; în schimb, ar fi în uzul (restrîns) familiar-argotic sensurile „lovitură“ („Fii atent să nu ţi aplic o ştampilă la cercevele cu barosul“, G. Arion, Atac în bibliotecă, 1983) şi „sărut“ (Croitoru Bobârniche, Dicţionar de argou al limbii române, 1996). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Foto: ștampila satului Dolheștii Mari în 1892, wikimedia commons

Mai multe