Tramvaiul

Cel mai pitoresc mijloc de transport din București a rămas tramvaiul. Cu poezia țăcănitului pe șine, cu impasibilitatea rutinată a vatmanilor (că manipulanții sînt în politică), cu pasagerii lui modești, tăcuți sau gălăgioși și cu traseele sale epopeice, de la uzinele Faur pînă în strada Zețarilor ori de la capătul Giuleștilor pînă la capătul Ferentarilor, ca să nu mai vorbim de maratonul tramvaiului 1 care pleacă din Dudești, pe Mihai Bravu, Ștefan cel Mare și Nicolae Titulescu pînă la Gara Basarab și apoi, ocolind prin bulevardul Vasile Milea, își încheie periplul tocmai la Șura Mare, în sudul orașului. O călătorie interminabilă, prin lumi diferite, la capătul căreia probabil că vatmanii se întreabă dacă nu cumva între timp li s-au însurat copiii sau dacă ei înșiși n-au fost scoși deja la pensie. Din așa un drum ar putea ieși un adevărat tratat antropologic: Șine triste.

Ei bine, după o pauză de mulți ani în care, din motive de trasee, n-am mai avut de-a face cu acest mijloc de transport istoric (tramvaiul electric din București datează din 1894), am avut din nou ocazia acestei experiențe și sper ca obișnuiții tramvaiului să nu rîdă de mine. Și nu cu 41 cel modern am fost, ci cu bătrînul 16, de a cărui existență știam încă din anii copilăriei. Sigur, acum nu mai stai la mila vatmanului, că există un buton pe care singur apeși ca să ți se deschidă ușa. Dar poate că asta e singura deosebire față de cum era prin anii ’80. M-am regăsit într-un interior cît se poate de familiar (trec deceniile și lucrurile esențiale rămîn neschimbate). Ce m a surprins au fost însă zdruncinăturile violente și continue din timpul mersului, de parcă nu pe șine ar fi mers, ci pe un drum plin de gropi. Asta nu mai țineam minte. De unde apar zgîlțîielile astea e greu de înțeles, mai ales că ele se simt și prin centru, unde linia e încastrată în beton, și pe la marginea orașului, unde e așezată pe traverse. Dar vorbind de interior, pot să spun că, stînd jos și încercînd să degust plimbarea, am fost de-a dreptul fascinat de dansul pet-urilor goale care ieșeau și intrau de pe sub scaune, în funcție de oscilațiile vagonului. Vizavi stătea o cucoană, cu niște pulpe enorme la vedere, picior peste picior, cu unghii lătărețe și pătrate, vopsite într-un alb mat, care se ițeau de sub bareta unor sandale maro. În fața mea, un puști se juca la mobil, iar ceva mai încolo stătea un individ, nu prea tînăr, dar nici prea bătrîn, în maiou albastru și șlapi, cu pantalonii suflecați cît să i se vadă tatuajele de la glezne, care vorbea la telefon cu partenera lui de viață. Ținea mobilul la ureche, dar acesta era pus pe speaker, așa că în tot tramvaiul se auzea nu doar ce zicea el, ci și ce-i spunea consoarta: „Ce dracu’ caută, mă, Costele, prezervativele alea la tine în dulap, că tocmai am dat peste ele? Ia, te rog frumos, să-mi explici și mie“. „Aoleu, păi alea nu-s prezervative, bre. Sînt pastile de stomac.“ Evident, discuția nu s-a oprit aici, iar ascultătorii involuntari au putut să-și facă fiecare propria părere despre cine avea dreptate și cine nu.

Pe geam se perindau maghernițele de pe Lizeanu, cu mulțimea firmelor de servicii funerare din zonă, Bojescu, Beligi și altele fără nume, magazinele de piese auto și casele de amanet. Cum bine ziceau Ilf și Petrov, în Douăsprezece scaune: „În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încît ai fi putut crede că locuitorii acestui oraş se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi, îndată după asta, să moară.“

Am trecut de strălucitoarea stație de benzină OMW și am intrat pe Maica Domnului (totdeauna m-a intrigat numele străzii ăsteia), am trecut de intersecțiile cu Pîrgarilor, Șoltuzului și Ispravnicului. Copii mucoși și bunicile lor în papuci și rochii cu imprimeuri își petreceau ziua pe stradă, prin fața porților. Am ajuns la Alexandru cel Bun. Adică stația Alexandru cel Bun de pe Maica Domnului. Acolo am realizat că prin vagon își făcuseră apariția controlorii. Trebuie să mărturisesc că, dat fiind faptul că experiența mea trebuia să fie completă și similară cu acelea din vremurile de tristă și nostalgică amintire, nu-mi cumpărasem bilet – pardon, cartelă. (Even­tualii moraliști vigilenți sînt rugați să ia în calcul și statistica RATB, potrivit căreia 75% din bucureșteni au călătorit fără bilet și peste 96% din aceștia în mod frecvent. Și vă imaginați că numărul călătoriilor anuale cu tramvaiul din București se ridică la 112 milioane?) Nu m-am impacientat. Priveam intens plăcuța cu numele străzii: Maica Domnului. După ce s a ciondănit cu puștiul din fața mea, controlorul m a ocolit ca și cum nici n-aș fi existat. Poate că nici nu mă vedea, acolo fiind amestecate niște planuri temporale. Pe bulevardul Tei s-au dat jos. Tramvaiul a ajuns în zona verde de lîngă parcul Lacul Tei și Șoseaua Petricani. Peste lac se profila silueta lugubră a clubului ars Bamboo. Noua roată a lumii stătea și m-am gîndit că se învîrte doar în week-end. În fine, Bucureștiul arată cu totul alt­fel din tramvai, mai pitoresc, mai mizer. Dar parcă numai din tramvai poți simți pe de-a-ntregul atmosfera mahalalelor și esența lui nemuritoare.

Foto: wikimedia commons