Traista eroului

Perseu i-a tăiat capul Meduzei. Știu asta, cum știu că Tolstoi e tipul cu războiul și pacea, iar Dostoievski cu crima și pedeapsa.

Dar Perseu e mai mult de-atît. Un erou atipic. Între altele, regele nu-l trimite la Meduza pentru ca apoi, eventual, să i dea mîna fiicei sale, ci ca să scape de el și să se poată căsători cu maică-sa, ­Danae. Esențial este însă că el e singurul erou grec care își atinge obiectivele folosind o trusă cu obiecte magice: sandalele înaripate cu care poate zbura, coiful lui Hades, care îl face invizibil, şi o traistă pentru ascuns capul tăiat al Meduzei, care avea puterea de a transforma în piatră pe oricine ar fi ridicat privirea asupra lui, cap care devine apoi obiectul magic principal. De la Atena, eroul primeşte un scut; ghidîndu-se doar după imaginea oglindită, el reuşeşte s-o decapiteze pe Meduza adormită. E posibil ca acest lucru să nu ni se pară prea fair, mai ales dacă tăiatul capetelor celor ce se odihnesc nu face parte dintre valorile noastre. Mai lipsea doar să-și facă un selfie cu scutul ăla magic. Un lucru e clar, nu e nici o legătură între Perseu și alți eroi serioși și sîrguincioși. Ahile sau Tezeu sînt niște profesioniști, mereu gata de trîntă în variatele sale forme, în funcție de problema din teren. Cît despre Heracle, el muncește din greu pentru fiecare capăt de ață, fără scurtături magice. În miturile lui și în artă apare de multe ori căpiat de efort, gata să spună: „Cu scuze, dar mie mi-ajunge“. Cînd vine vorba de Perseu în artă, una din cele mai populare imagini îl arată fugind de surorile Meduzei. Sigur că e un mare talent să eviți pericolele folosind arma fugii, dar printre eroii greci numai Perseu e celebru pentru el.

Odată obținut capul Meduzei (gorgoneion-ul), Perseu își continuă aventurile aidoma unuia cu valiza de uraniu prin oraș. Codul lui penal prevede de-acum o singură pedeapsă: scot capul și te-am împietrit. Atlas e neospitalier, gata, stană de piatră. Regele Polydektes e mîrlan – même jeu. Cum scena are loc în timpul unei adunări populare pe insula Seriphos, Perseu, care nu umblă cu jumătăți de măsură, împietrește, democratic, pe toată lumea. De-atunci, spun sec mitografii, insula a rămas nelocuită. Un alt episod îl arată pe Perseu tranșînd o ceartă la o nuntă tot așa, scoțînd jucăria și făcîndu-și inamicul și toți nuntașii bolovani. Pentru un tip născut dintr-o ploaie de aur (forma sub care Zeus însuși reușise să se strecoare, dematerializat, în camera subterană a tinerei Danae), ar trebui s-o lase totuși mai moale cu pietrificările.

De fapt, această transcendere permanentă a corporalităţii către ambele extreme ale spectrului mi se pare mecanismul secret al mitului lui Perseu: puterea lui cea mai caracteristică este să te bage în ciment, ca mafioții, dar, pe de altă parte, el rămîne oarecum diafan, dat fiind că poate deveni invizibil și poate zbura (sandalele lui înaripate apar în artă încă înainte de cele ale lui Hermes). Nu vreau s-o iau pe panta psihanalizei, dar și Andromeda, cea legată de o stîncă în așteptarea monstrului de care eroul nostru, inevitabil, o va salva, îl atrage pe Perseu pentru că îi apare (în piesa lui Euripide) ca o statuie de marmură. Înțeleg că asta e probabil doar o metaforă pentru frumusețe, numai că, în context, e ca și cum ai vorbi de funie în casa spînzuratului (ceva știa Aristofan parodiind celebra Andromeda). Povestea e cunoscută: bravul Perseu scoate capul din traistă, împietrește monstrul marin și se căsătorește cu fata. Și el, și ea își vor da numele unor constelații – printre foarte puţinele a căror origine mitică este menţionată înainte de vremea lui Alexandru Macedon, cînd astronomia și astrologia vor deveni mai la modă ca oricînd. Perseu însuși e singurul erou din arta greacă reprezentat cu o coroană de raze, fiind, de altfel, înfățișat așa încă înaintea zeului soarelui, Helios. La rîndul ei, Andromeda este printre foarte puţinele eroine pre-elenistice care primesc un nimb, aluzie la imortalitatea ei (de constelație). Imagini cu principalii actanţi ai mitului, prefăcuți în constelaţii, au însoţit probabil literatura astronomică de la cele mai vechi manuscrise; anumite posturi mai contorsionate ale lui Perseu în artă, fără sens la prima vedere, sînt adesea de explicat prin faptul că pictorul a copiat o asemenea imagine didactică a constelaţiei.

Nu sînt sigur că e legitim să postulăm o origine negreacă a unui mit al vechilor greci doar pentru că nu prea seamănă cu celelalte mituri ale lor. Poate că trebuie recunoscut dreptul oricărei mitologii vii la incoerență, la stridențe sau excentricități valabile. Dar e drept că multe elemente din povestea lui Perseu par orientale, începînd cu preeminența magiei. Iar reprezentările lui Perseu triumfător, ridicînd cu o mînă gorgoneion-ul (scena cea mai răspîndită din iconografia sa antică), seamănă binișor cu cele ale multor eroi orientali, începînd cu Ghilgameș în lupta cu Humbaba.

Vreau totuși să închei cu traista. Am văzut că Perseu nu prea folosește în mit această husă magică. Cum să nu ți se pară incomod acest „bagă capul, scoate capul“ de cîte ori te calcă cineva pe nervi?! Obiectul cred că era detestat însă și de artiști, doritori să dea formă, pe vase și reliefuri, fascinației înspăimîntătoare a capului Meduzei, iar nu să-l arate pe erou mergînd grăbit cu o sacoșă. Așa că ea rămîne adesea goală în artă: capul se află în mînă sau, dacă e totuși dus în traistă, artistul îl face să iasă pe trei sferturi afară. În acest mod, el vinde mai multe vase, iar copilașii săi pot să-și ia o carte cu constelații. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: Perseu cu capul Meduzei, Schloss Schönbrunn, wikipedia