Trădarea fumătorilor
Într-un manual celebru de arheologie am citit un sfat care mi-a intrat în cap mai temeinic decît orice altceva am mai citit despre cum se fac săpăturile. Era vorba de cum trebuie procedat atunci cînd îți dai deodată seama că ești pe punctul de a face o descoperire neobișnuită. Autorul britanic zicea că mai întîi și mai întîi trebuie să te oprești și să fumezi o țigară. Asemenea sfaturi au fost expurgate din cărțile mai noi – știința progresează –, dar arheologia rămîne o redută, ca să nu zic rezervație, a fumatului.
Dacă mă gîndesc la arheologii pe care i-am cunoscut, majoritatea aveau un comerț exuberant cu duhănitul. Unii țineau pipa în căușul palmei ca pe un ou de pasăre Phoenix. Un ou de acaju, cu mîner. Alții erau mereu cu țigara între degete, întotdeauna un chiștoc, de parcă o începeau direct de la mijloc sau, din contra, așteptau enervant de mult cu ea în mînă, fără s-o aprindă, tot răsucind-o și apăsînd-o ușor pe burtă și pe guler ca pe-un chițcan cilindric. Unii își goleau cu patos scrumiera cu care mergeau printre secțiuni, o scrumieră hi-tech, portabilă, cu buton care deschide o trapă dincolo de care e întuneric. Alții așezau cu două mîini o claie de tutun într-o foiță, frămîntînd-o delicat ca pe o azimă, fără discuție eretică. În fine, cîțiva apăreau temporar lipsiți de sculele fumatului, la care doar trimiteau printr-o tuse bogată în aluzii patognomonice. Șefii fumează mult deci, dar muncitorii și voluntarii n-au pierdut niciodată fără luptă competiția asta.
Acum douăzeci de ani, cultura materială a șantierelor era încă marcată de irizațiile heraldice ale pachetelor de țigări de tot felul, din care o parte ajungeau să devină ambalaje pentru mici descoperiri prin muzeele mai puțin fandosite. Astea erau pachetele de dinainte de măsura atroce de a le acoperi cu imagini ale apocalipsei spitalicești (și nici nu scria Mocking Skills pe ele). Uneori tutunul era tematic. Pachetele de Bran, de exemplu, aveau o imagine de patrimoniu pe ele – castelul. Callatis aveau o navă care presupun că s-ar fi vrut o triremă, dar era doar un soi de galion. N-am fumat țigări explicit dedicate profesiei, cum erau Dacia, cu stindardul dacic, nici Camel cu piramida, nici, evident, Tomis comuniste, deși pe pachet chiar era o triremă (și dedesubt se menționau cu mîndrie parametrii tehnici ai țigaretei, adică nici mai mult, nici mai puțin decît lungimea în milimetri). După ce m-am lăsat de fumat, arheologia a capătat cu totul alt ritm, iar eu am rămas fără principala indicație exterioară că sînt capabil să reflectez. Mai grav, am devenit un meschin prigonitor al fumătorilor, măcinat în același timp de conștiința nimicniciei și lipsei mele loialitate. De visul că fumezi liniștit pe un bolovan nu te scapă nimeni.
De ce totuși trebuie să fumezi o țigară imediat după ce te lămurești că ești în fața unei descoperiri neașteptate? În nici un caz ca să sărbătorești. Oricine a fumat știe că îți aprinzi o țigară pentru că lucrurile merg bine, pentru că lucrurile merg rău sau pentru că te plictisești. Eliade dedică un eseu miniatural creionului lui Unamuno, adică felului în care filozoful spaniol își ascuțea pedant creionul (un izomorfism al țigării, era să zic), adunîndu-și puterile psihice și fizice necesare scrisului. Pe teren, ispita uriașă cînd găsești ceva important este curiozitatea, dorința de a scoate urgent din pămînt și de a întoarce pe toate fețele. Asta înseamnă că ești pe punctul de a face o legiune de greșeli – de a nu fotografia, desena, măsura și descrie suficient toate fazele descoperirii, de a nu mai apuca să ceri părerea unui coleg, de a nu alerta restauratorii ca să nu te trezești apoi că pictura păstrată miraculos pe un obiect se face pulbere sub ochii tăi. În forma ei cea mai criminală, graba asta înseamnă, de exemplu, că bagi truela sub colțul chestiei bizare care iese la iveală și apeși (orice arheolog se va crispa citind asta). Într-o variantă venială, scoți obiectul cu maximă băgare de seamă și documentație din belșug, fără să-ți dai seama însă că poate urmează să apară imediat apoi și alte obiecte asociate, pe care ar fi fost esențial să le ai expuse simultan și să le prinzi în aceeași fotografie.
Nu știu sigur dacă arheologii pe care azi îi studiază studenții la facultate cînd discută, să zicem, metoda Wheeler-Kenyon chiar făceau pauza asta ca să reflecteze. Mai degrabă, ca o măsură de siguranță, fumau încontinuu. În anii ’30, cînd Mortimer Wheeler săpa la Verulamium, uneltele lui principale erau truela și pipa (întotdeauna cu țeava dreaptă). De altfel și soția lui, Tessa Verney Wheeler, a cărei contribuție la cariera și publicațiile lui e cu totul subestimată, era o fumătoare înrăită (de țigarete rusești, zice-se). În anii ’50, Kathleen Kenyon bătea Ierihonul, ale cărui ruine au făcut-o celebră, fumînd țigară de la țigară și, notează cineva, alertînd cu tusea ei băieții care cărau coșurile cu pămînt, pe care deci îi găsea invariabil în plină izbucnire de rîvnă orientală. Arheologii ar fi fost cu siguranță mai sănătoși fără țigări – istoria arheologiei a fost OK așa.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: carte poştală de Alphonse Mucha, wikimedia commons