Tot felul de meşteri

Nu apuc să intru bine pe poarta atelierului că şeful, aplecat asupra unei roţi, îmi priveşte o clipă bicicleta peste umăr şi mă întreabă: „Probleme cu frîna din faţă? Nu mai funcţionează? S-a îndoit cablul?“ A ochit buba din prima şi mă scuteşte de explicaţii. Se apropie, pune mîna pe cablu şi dă un diagnostic şi mai precis: „E taiwanez, de proastă calitate. Trebuie schimbat, nu mai facem nimic cu el. Vreţi unul similar, cu doi lei cincizeci, sau unul mai bun, cu patru lei cincizeci?“ Îl aleg pe cel mai bun. Meseriaşul continuă: „Cămaşa e bună, turnăm nişte ulei pe ea şi o folosim în continuare, da... uite că şi filetul de la manetă e cu probleme. L-aţi forţat sau a căzut cineva cu ghidonul în faţă şi s-a strîmbat? Dacă încerc să-l repar, se rupe. Aş putea să schimb maneta cu totul, dar n-am una la fel. Se strică aspectul. Dane, nu mai sta, ia vezi ce e cu cadrul ăla de la BMX-ul puştiului? Şi tu ce faci acolo?“ „Păi, şefu’, nu şi-a strîns ţăranu’ ăsta sculele. N-am loc, bă, de cutiile astea ale tale. Aşa l-a învăţat pe el la şcoală, să lase totul vraişte?“ „Dacă te bagi peste mine“, răspunde celălalt. „Stai dincolo, că ai mai mult loc.“ „Ia nu vă mai certaţi, mă, că se uită clienţii la voi, nemernicilor“, îi pune şeful la punct, în timp ce degetele deja îi merg pe şurubul manetei de frînă. O repară uşurel, pe nesimţite, fără s-o mai schimbe.  

Pe un ecran din curtea încinsă, de beton, un canal de televiziune difuzează nişte ştiri. „Ia caută, bă, nişte muzică. Vrei să ne înnebunească ăştia cu idioţeniile lor? Gata, v-am făcut frîna“, îmi spune. „Dacă mă uit mai bine, şi roata din faţă-i descentrată. Dacă vreţi s-o facem, trebuie să mai aşteptaţi vreo jumătate de oră şi o să vă coste ceva mai mult. Dane! Lasă, mă, Pegasul acolo, nu mai pune tu mîna. O centrăm?... Bine.“

Băieţii se mişcă repede şi trec de la o bicicletă la alta. Vorbesc întruna. „Mergi, bă, mîine pe Baiului?“ „N-am cu ce. Trotineta asta îmi rupe curul. Dacă-mi împrumută şeful Scott-ul ăla, poate mă convingi.“ Intră un individ cu o bicicletă Merida, cu un cauciuc dezumflat. „Aţi mers cu ea neumflată cît trebuie şi s-a ros camera“, i se spune din prima. „Trebuia să aveţi grijă.“ „Păi, abia am luat-o. Credeam că la cîţi bani am dat pe ea, o fi mai fiabilă.“ „Nu contează. Şi să ştiţi că, în general, în ziua de azi, dacă-ţi iei bicicletă scumpă nu înseamnă că nu mai trebuie s-o întreţii. Ba, aş zice că dimpotrivă. Înainte, dacă aveai un Pegas, te ţinea ani în şir fără să-i faci nimic şi ziceai că-i prost. Uite, eu d-aia m-am apucat acum s-o recondiţionez pe asta. Are aproape 30 de ani. Să vedeţi ce scot din ea.“  

După un sfert de oră, roata mea e centrată, frîna pusă la loc, funcţionînd mai bine ca la început. Nota de plată: vreo 60 de lei. 

„Curge prea maro, şefu’, nu e bine. Orice-i fac eu, ca instalator, n-o să se rezolve problema. Cîte filtre i-aş pune, tot o să se înfunde şi o să trebuiască să le tot desfaceţi şi să le curăţaţi. Nu e treabă bună. Se strică şi toate instalaţiile din casă, baterii, centrală, maşină de spălat, tot ce mai vreţi să folosiţi. E plină de nisip şi noroi, şi mai e şi calcaroasă. Poate dacă faceţi o analiză, la noi la firmă, vă spune ce fel de instalaţie de filtrare şi de dedurizare ar merge. Dar eu zic, că pînă la urmă, tot răul e de la puţ. Puţul e prost, n-a fost folosit mult timp şi trebuie să vorbiţi cu un puţar. Să-l denisipeze. Dacă nu cunoaşteţi puţar, vă recomand eu unul bun, cu care colaborăm noi. Am telefonul lui.“ (Mi-amintesc de milioanele de afişe de pe stîlpi, cu „Executăm denisipări şi puţuri de mică şi mare adîncime.“) Notez numărul de telefon. Sun.  

„Alo, domnu’, să ştiţi aşa, de la început vă spun, fără un milion, noi nu facem nici o constatare. Pentru mai puţin, nici nu merită să ne deplasăm cu echipa, cu scule, cu tot echipamentul. Fiindcă vin eu, care sînt puţar, cu doi asistenţi...“  

„Hai, Costică, bagă carotiera, ia mostra. Hooopa, stai aşa, că beleşti sorbul. S-a împiedicat? Trage mai aşa. S-a oprit. Prost eşti, mă, nu mai iese. Acu’ tre’ să scoatem sorbul cu tuburi cu tot. Mai bine, că poate oricum trebuie să mai ridicăm sorbul, să tăiem din ţevi, fiindcă d-aia e tulbure. Desfă asta!“ „Păi, nu merge, şefu’, că uite ce strîmt e aci. Cine dracu’ v-a făcut instalaţia asta?“ „Taci din gură, nu fă pă deşteptu’, trage alea, aşa cum ţi-am zis.“ „Nu pot, că uite, n-am loc.“ – apoi iarăşi către mine: „Cine a făcut, dom’ne, asta? Era instalator?“ „Taci, bă, din gură, nu ţi-am mai zis“, sare din nou şeful. „Fiecare client şi-a avut instalatorul lui. Ce, te apuci tu acu’ să-l critici? Păi, tu faci treabă mai bună? Ia să te văd, dă-i drumu’ şi desfă ţevile, zici că eşti mare puţar...“  

Termină meşterii treaba şi pleacă. Apa... tot maro. La telefon, instalatorul trage concluzia că un simplu puţar nu e de ajuns. Crede că trebuie o firmă cu oameni mai pregătiţi, cu utilaje mai mari. Mi-e frică să întreb cum le zice.