Top Gear
De cîţiva ani mă fascinează, ca pe foarte mulţi alţii, emisiunea Top Gear. Am descoperit că mă pot uita de mai multe ori la acelaşi episod (e adevărat că ajutat de cele cîteva televiziuni care preiau şi reiau o aceeaşi emisiune de nenumărate ori) fără să mă plictisesc. Audienţa pe care o are în lume e estimată la peste o treime de miliard. Altfel spus, unul din 20 de pămînteni se uită la Top Gear.
Atracţia foarte mare pe care o exercită are totuşi o bază. Puţină lume ştie că emisiunea cu acest titlu, produsă de BBC, a început încă din 1977. La început era o emisiune auto foarte convenţională care, în timp, a evoluat pînă la formula pe care o ştim astăzi. Jeremy Clarkson i-a devenit prezentator încă de pe la începutul anilor ’90 şi, cu o pauză între 1999 şi 2002, continuă să fie vedeta incontestabilă a programului. Formatul e aproape neschimbat de opt ani. Realizatorii nu fac decît să se încadreze săptămînal în aceeaşi reţetă. Într-o bună tradiţie britanică, nu se inovează decît foarte rar în ce priveşte structura. În schimb, aproape fiecare replică are ceva memorabil.
Emisiunea a cîştigat premiul Emmy în 2005 şi se poate spune că e aproape o abonată a premiilor BAFTA (British Academy of Film and Television Arts).
Ca şi premiile, criticile şi acuzaţiile la adresa emisiunii au curs de-a lungul timpului cu nemiluita, motivele fiind diverse: remarci ale prezentatorilor considerate jignitoare, promovarea unui stil de condus iresponsabil, homofobie, ridiculizarea germanilor sau opoziţia la ecologism şi la ideile privind protecţia mediului (printre criticile stupide s-a adăugat şi una venind din partea ambasadei române la Londra, după episodul filmat de echipa Top Gear în România, episod care făcuse de fapt o nesperată propagandă ţării noastre).
Criticile împotriva emisiunii vin de obicei dinspre păzitorii politicii corecte, dinspre iubitorii lumii cu reguli şi idei de plastic. Uite aşa înţelegem şi o parte din succesul emisiunii. E reţeta aparent simplă de a spune lucrurilor pe nume, fără nici un fel de ipocrizie. E vechiul proverb englezesc: „unei sape să-i zici sapă“. Astfel, Jeremy Clarkson îi numeşte „cretini“ pe participanţii la programul „Big Brother“, Richard Hammond – văzînd Casa Poporului – îl taxează imediat pe Ceauşescu drept „dement“ iar un Logan poate fi lăudat în vreme ce un BMW poate fi desfiinţat cu argumente de bun-simţ.
O altă parte a succesului se datorează, cred, felului foarte atent în care sînt construite „personajele“ celor trei realizatori. Hammond e puştiul mereu în pas cu moda, deschis la minte şi gata să experimenteze orice, May e tipul lent, aşezat, uşor maniac şi care merge pe reţete bine verificate, iar Clarkson e genul snob şi încăpăţînat, cu minte de copil mare. E un trio perfect. De fapt, toţi trei sînt ca nişte copii mari exprimînd dorinţele şi felul de a fi al tuturor bărbaţilor din lume şi asta cred că e o altă componentă importantă a succesului lor. Vreţi să ştiţi cum sînt sau cum ar vrea să fie bărbaţii eliberaţi de complexe, de false politeţuri, de spoieli educaţionale sau pseudo-culturale? Ei bine, uitaţi-vă la Top Gear. Culmea e că dorinţele uneori absurde ale celor trei – cum a fost aceea de a lansa o maşinuţă Reliant Robin pe spatele unei rachete, pentru a vedea apoi cum poate ateriza în siguranţă (nu s-a întîmplat aşa, aventura încheindu-se cu o mare explozie) – sînt îndeplinite de producători. Pare că orice i-ar căşuna lui Jeremy Clarkson, îi este imediat pus la dispoziţie pentru filmări, fie că e vorba de tancuri, avioane, vapoare, rachete spaţiale sau cîte un Rolls Royce numai bun de scufundat într-o piscină.
La Top Gear se uită foarte mulţi oameni care n-au maşini şi pe care nici nu-i interesează acest capitol, se uită tineri şi bătrîni, femei şi copii. E cea mai bună dovadă că publicul de televiziune poate fi atras spre orice fel de subiect, dacă emisiunea e bine făcută.