Tolstoi, economia și Balcanii
Chiar la începutul romanului său
, Tolstoi afirmă că toate familiile fericite se aseamănă între ele, în timp ce nefericirea este diversă, fiecare familie fiind nefericită în felul său. Frumos! Dar nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă este şi adevărat. Iată însă că nişte economişti serioşi – şi culţi pe deasupra – au preluat sentinţa lui Tolstoi, au combinat-o cu o carte economică de succes şi a rezultat „ipoteza Tolstoi-North“. Ce spune aceasta? Cînd mi s-a tradus pe înţelesul meu de profan, ea suna cam aşa: societăţile fericite sînt şi ele foarte asemănătoare între ele, ca şi familiile lui Tolstoi, doar că fericirea societăţilor se cheamă succes economic, dezvoltare reuşită; există deci – spune ipoteza – o singură cale cîştigătoare, o trecătoare îngustă către această fericire comună şi o diversitate indefinită de modalităţi de a te rătăci, de a eşua şi a fi nefericit. Miza economică (în sensul cuprinzător de economie politică) era, evident, de a afla reţeta fericirii – şi aici intervine North dimpreună cu colegii săi Wallis şi Weingast, care, într-o carte foarte recentă, ajung la nişte concluzii importante în această privinţă. Aşa o fi, am zis eu nu foarte convins...
Totdeauna m-a impresionat calmul hegemonic al economiştilor cînd vorbesc despre ce este
şi cum trebuie să arate viaţa sa. Dar cînd ai de-a face cu economişti de mare calibru, care visează strategii mondiale pornind de la trenduri seculare, şi nu se rezumă la tactici financiare
lucrurile devin cu adevărat fascinante. Fascinante în dublul sens al termenului, de atracţie irepresibilă şi angoasă teribilă. Ascultîndu-i pe colegii mei economişti din acest mic conclav balcanic în care nimerisem, cred, din greşeală, eram aşadar fascinat. Îmi dădeam tot mai bine seama cum astfel de oameni, dacă se pun cu adevărat pe treabă, pot convinge o omenire întreagă că lucrurile, în esenţa lor ultimă, stau cu adevărat aşa cum spun ei, pentru ca apoi să facă această omenire să nu-şi mai dorească altceva decît să facă ceea ce li s-a revelat că este calea succesului şi a fericirii. Totul pare atît de coerent şi consecvent, iar ideea simplă de interes de la care pornesc toate pare atît de realistă, încît ansamblul pare la rîndul său evidenţa însăşi.
– şi de aici vine sentimentul de angoasă.
De această coerenţă economică a lumii nu scapă nimeni şi nimic, ea urmăreşte şi priveşte fiecare individ pînă în cel mai intim gest sau gînd al său. Nu este (doar) macro-economie, plutind în cerul cifrelor inaccesibile oamenilor de rînd, ci înţelepciune şi principii care ne privesc pe toţi. M-am convins de acest lucru cînd am ieşit din sală pentru a fuma o ţigară. La întoarcere, i-am regăsit vorbind despre fumat şi semnificaţia „economică“ a gestului meu. Cînd am încercat să glumesc pe seama „drepturilor fumătorilor“, mi s-a atras imediat atenţia că nu este vorba despre drepturi, ci despre libertăţi. Apoi am aflat tot ceea ce nu doream să ştiu despre locul fumatului în ierarhia nevoilor umane şi, întemeiat în aceasta, valoarea lui de indicator raţional al sărăciei, despre tipuri de taxe şi reglementări şi despre rostul lor ultim de a-mi spori mie „eficienţa“ de actor social. La sfîrşitul discuţiilor m-am simţit mult mai vinovat decît după toate reclamele posibile împotriva fumatului, un fel de
păcătos, trădîndu-şi însăşi natura sa raţională. Cumplit!...
Lucrurile s-au mai destins cînd s-a trecut la subiectul propriu-zis al întîlnirii. Căci nu despre reuşita economică (
era vorba, ci despre eşecul
– în speţă al societăţilor balcanice, evident corigente la capitolul dezvoltare. Aici economiştii au devenit mai tăcuţi, căci specialitatea lor este reuşita; eşecul trebuie explicat de alţii. Doar reuşita şi fericirea pot fi unice şi normative, eşecul este multiplu şi contingent. Aşa că a fost rîndul sociologiei şi al celorlalte „umanioare“ să ofere explicaţii.
Ceea ce a urmat nu a semănat însă deloc a „explicaţie“. Ne-am lansat cu toţii în deplîngerea situaţiei din propria societate, într-un fel de competiţie perversă pentru titlul de „cea mai nefericită ţară“, mînaţi parcă de un patriotism răsturnat, visînd la excelenţă măcar în rău. Mecanismele şi modurile „eşecului“ s-au dovedit însă a fi foarte asemănătoare, dincolo de prezumţiile fiecăruia că „asta se întîmplă numai la noi“.
În final, „ipoteza Tolstoi-North“ arăta în capul meu cam aşa: fericirea societăţilor este egală şi tăcută, eşecul şi nefericirea sînt competitive şi vocale. Doar că, în forma aceasta, nu cred că ar fi fost de vreun folos economiştilor...