Tirbuşonul
E instrumentul care, prin excelenţă, lipseşte exact cînd ţi-e lumea mai dragă. Spre deosebire de mai vulgarul său văr, desfăcătorul de bere, tirbuşonul e mult mai greu de înlocuit. De fapt, nici nu are un înlocuitor onorabil. Aventurile cu introducerea dopului în interiorul sticlei sînt pe cît de riscante pe atît de enervante. Promisiunile solemne făcute în asemenea momente – că vei cumpăra unul (sau zece), să fie acolo, aşa încît altădată să nu te mai canoneşti cu mînere de cuţit, pixuri şi alte drăcii – au, de cele mai multe ori, exact soarta promisiunilor electorale. Adică sînt uitate imediat ce meetingul s-a încheiat. Cînd totuşi te ţii de promisiune şi cumperi un tirbuşon, poţi fi aproape sigur că la viitoarea ocazie nu vei mai şti unde l-ai pus, pentru că spiralatul obiect are nu doar prostul obicei de a lipsi, ci şi incredibila abilitate de a se face nevăzut, chiar şi atunci cînd e prezent. Se pare că se foloseşte de propria ambiguitate – aceea care-l face să nu poată fi clasat definitiv nici drept sculă, nici drept tacîm. Nu-l poţi pune nici la farfurii, nici la mixere ori alte aparate de bucătărie, nici la şerveţele sau feţe de masă, nici la oale şi crătiţi, nici în frigider, nici în cămară, nici în bucătărie, nici în sufragerie, dar în cele din urmă poate fi găsit în oricare dintre aceste locuri. Mai are defectul că nu e de folosit chiar zilnic, dar nici de uitat cu lunile într-un sertar.
Lipsa frecventă a tirbuşonului a născut adevărate legende (şaolin), cum că dacă loveşti o sticlă de vin cu fundul de ceva tare, dopul va sări singur, sau că, folosind un cuţit mare şi ascuţit, poţi reteza gîtul sticlei dintr-o lovitură, fără ca vreun ciob să pătrundă în preţiosul lichid.
Şturlubaticul instrument joacă feste şi pronunţiei multora dintre cei care probabil sînt mai degrabă obişnuiţi cu desfăcătorul de bere. Prin cine ştie ce conexiuni ciudate, ei reuşesc adesea să-l boteze „tirbişon“.
Dincolo de cum îi zice, în legătură cu el se iscă deseori şi o importantă discuţie structurală: e mai bun cel modern, cu pîrghie (sau pîrghii), la care efortul pentru a scoate dopul e mai mic, sau cel clasic, cu mîner, de care tragi după ce ţi-ai fixat bine sticla între picioare. Cel relativ nou, cu fixare pe marginea sticlei, poate sparge sticla. Cel şi mai modern, cu două pîrghii (pe care unii îl numesc Sile Dinicu) are defectul că se strică. Chiar dacă întregul sistem pare de metal, de multe ori e doar un biet plastic, supus unor iremediabile şi neaşteptate rupturi, care pot pricinui enervante pauze în timpul petrecerilor. Cel clasic e mai rezistent, unii îl laudă chiar ca fiind un obiect de folosinţă foarte îndelungată (moştenit din familie etc.), dar ştiu la fel de bine şi că acest simplu spiral te poate afecta spinal (adică să te lase înţepenit de efort). Dilema dintre cele două principii se pretează la ample extinderi, pe marginea unui şpriţ, cu grele puneri în balanţă ale valorilor tradiţionale cu cele moderne. E o dispută niciodată tranşată definitv de-o parte sau de alta, dar modernitatea şi deschiderea spre lume, din ultima vreme, aduc mereu alte sofisticări. Adică, au apărut tirbuşoane nemaivăzute pînă acum, dincolo chiar şi de trusele speciale cu tirbuşon şi termometru. La unele, clasica spirală de oţel a fost înlocuită de două lamele care se înfig pe marginile dopului, foarte folositoare pentru sticlele cu vin vechi, la care dopurile pot fi sfărîmicioase. Mai există şi unele cu manetă, cu cilindru, cu rotiţe, pe care dacă le vezi prima oară, nici nu ştii la ce folosesc.
Ce vreau să vă mai spun e că, după nenumărate asemenea aventuri cu tirbuşoane, la un moment dat, am primit unul din Germania. Cumpărat dintr-o zonă viticolă cu suma de 50 de euro. Ei, mi-am zis, păi, ăsta trebuie să fie un fel de Mercedes al tirbuşoanelor. Pe cît de simplu, pe atît de robust părea, iar văzîndu-l, dopurile ar fi trebuit să sară singure, dîndu-şi seama că nu mai au nici o şansă. La prima încercare însă, surpriză: după ce s-a înfipt în dop şi l-a scos, la deşurubare spiralul s-a desprins de mîner, de corpul instrumentului, obligîndu-mă să apelez la cleşti şi cuţite ca să-l scot apoi din dop. Plin de draci, am căutat instrucţiunile (avea şi instrucţiuni) şi am desluşit ideea că, în timp, esenţiala piesă spiralată se poate uza, ceea ce, în opinia producătorului, face necesară înlocuirea ei. Şi de aceea nu era fixată definitiv în corpul instrumentului, ci doar înşurubată cu un filet. Din nefericire, tocmai această măsură suplimentară de prevedere făcea tirbuşonul inutilizabil. Perfecţionismul ingineresc şi teama de posibilele reclamaţii ale pretenţioşilor consumatori occidentali au condus la un mare eşec. Evident, temerea germanilor că spirala de oţel ar putea, la un moment dat, să se uzeze prin pluta dopurilor se referea la cel puţin cîteva decenii. Dar, cum românul are soluţii pentru orice, am dat cu un lipici puternic pe acel filet din capătul spiralei, după care l-am înşurubat la loc în corpul tirbuşonului, unde a rămas lipit definitiv. Aşa se face că tehnica nemţească peste care s-a adăugat dibăcia românească a dat naştere tirbuşonului imbatabil. Iar celor care eventual se întreabă din ce motiv am povestit asta, le răspund pur şi simplu că de schepsis.