Tiptilment

9 noiembrie 2016   TÎLC SHOW

Unele cuvinte cu accentul pe ultima silabă, de origini diverse – împrumuturi din turcă, din greacă, din limba romanì, din limbi slave sau pur şi simplu derivate pe teren românesc – au fost tratate de limbajul colocvial, în glumă, ca şi cînd ar fi franţuzisme. În unele cazuri, pronunţarea a rămas neschimbată, dar „aerul franţuzesc“ s-a reflectat în scris, într-o ortografie fantezistă, în care se preiau parţial regulile de scriere ale francezei. Astfel, adverbul şi adjectivul mişto (provenit din limba romanì) e scris micheteaux sau, mai rar, micheteau. Adjectivul parşiv, de origine ucraineană, apare în forma parchive într-o maximă parodică, în care franceza e amestecată cu româna: C’est la vie, toujours parchive… Pseudo-franţuzismele se manifestă uneori şi în oralitate, şi în scris, printr-o modificare a pronunţiei asociată unor reguli ortografice specifice, ca în mitocain (pentru mitocan) sau obeur (pentru obor). În alte cazuri, cuvîntul românesc primeşte o terminaţie tipic franceză, ca în deformările comice puse în circulaţie de teatrul lui Alecsandri: furculision, fripturision, învîrtision. Furculision a devenit, de altfel, un cuvînt emblemă, desemnînd un anume tip de impostură lingvistică („afişe într-o franceză «furculision», gandul.info; „sindromul «furculision»“, pruteanu.ro). Forma a intrat în folclorul pseudo-lingvistic, fiind uneori atribuită lui Caragiale, iar adesea aplicată acuzator şi inadecvat anglicismelor neadaptate.

Din jocul interlingvistic cu cuvintele s-a născut şi pseudo-franţuzismul glumeţ tiptilment (scris şi tiptilement): „am trecut tiptilment de la 36 la 38“ (forum.desprecopii.ro); „şi, uite așa, tiptilement, tiptilement, intră și MS în normalitate“ (macuser.ro); „tiptilement, a oprit hemoragia și a întîrziat dezastrul“ (catavencii.ro); „aşa că ne-am îmbarcat în goeletă şi am tăiat-o tiptilement spre casă“ (hyundaiclub.ro).

Chiar dacă vorbitorii nu ştiu neapărat că tiptil e un cuvînt de origine turcă, îl percep ca pe un termen mai vechi, popular şi colocvial, astfel încît transformarea sa în franţuzism devine comică. Apropierea lui tiptil de franţuzisme s-a produs datorită accentului care cade pe ultima silabă, dar probabil şi datorită asemănării formale cu alte cuvinte (un model putînd fi fr. subtil – subtilement). Adverbul tiptil (în DEX: „fără zgomot, ușor, cu grijă (pentru a nu fi auzit)“; „pe furiș, pe nesimțite; pe ascuns“) avea în limba veche forma teptil şi un sens diferit, preluat din turcă – „incognito“, „deghizat, travestit“ – apărînd, de aceea, în legătură cu verbul a (se) îmbrăca. Îl găsim la cronicari („Iară Dumitraşco hatman au fugit teptil preste Dunăre“, Neculce) şi în alte citate adunate de autorii Dicţionarului limbii române (DLR): „Voi merge pe taină în Ţara Românească, adică tiptil“ (I. Văcărescu, Istoria preafericiţilor împăraţi otomani); „Să ne întoarcem în cetate noaptea, îmbrăcaţi tiptil“ (Gorjan, traducerea culegerii Halima); „Trece califul Harun-al-Raşid îmbrăcat tiptil aşa ca să nu-l cunoască nimeni“ (Caragiale). Lazăr Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române (1900), prezintă numeroase exemple de folosire a adverbului tiptil, arătînd că sensul mai apropiat de etimon era curent în Muntenia, iar sensul „în taină, pe furiş“ predomina în Moldova. Schimbarea semantică nu e greu de explicat: „furişarea“ poate fi obţinută prin deghizare (sensul de bază al turcismului), dar şi prin alte mijloace mai simple. Intrat în circulaţia populară, turcismul specific unor relatări militare şi de spionaj a devenit un cuvînt colocvial şi expresiv. În dicţionarele turceşti actuale, termenul tebdil (etimonul cuvîntului românesc) apare cu sensul de bază „schimbare, înlocuire“, dar şi cu sensul specializat „deghizare“, singur şi în numeroase expresii (Redhouse 1998).

Jocul de cuvinte a deghizat, în acest caz, un termen al deghizării. Foarte probabil, transformarea glumeaţă a cuvintelor româneşti în cuvinte franceze se va produce tot mai rar, pentru că e tot mai redusă cunoaşterea limbii franceze. Procedeul va crea în viitor mai ales pseudo-anglicisme; totuşi, ca şi în cazul exemplelor discutate mai sus, va fi nevoie ca baza să fie atît de clar marcată (cuvînt vechi, popular, colocvial, de origine non-latină) încît creaţiei lexicale să-i fie imediat recunoscut caracterul ludic, fără a risca să treacă drept o simplă greşeală, un transfer lexical produs din necunoaşterea limbii străine. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe