Timpul nu mai are răbdare cu proștii

…pentru că invadarea Ucrainei a demonstrat, dacă mai era nevoie, că și occidentalul, ca și românul, are nevoie la răstimpuri de cîte-o goarnă de deșteptare. Spre deosebire, însă, de românul care-ar fi fost „adîncit în somnul cel de moarte” de către „barbarii de tirani”, occidentalul s-a adîncit în somn de bunăvoie și nesilit de nimeni, spre bucuria barbarilor. Naturelurile mai simțitoare sînt rugate să nu leșine chiar imediat după citirea rîndurilor de mai sus, ci să aibă putin-tică răbdare (nu m-am putut abține de la calambur). Îmi dau seama, cînd vorbesc despre „occidentali” și „barbari”, folosesc etichete ieșite de multișor din uz din varii motive: 1) imprecizie, 2) imperialism alb și 3) incorectitudine politică.

Imprecizia: La urma urmelor, ce e acela Occident? Vestul? La vest de cine? Sînt americanii, produsul incontestabil al europenilor, mai „occidentali” doar pentru că se află la vestul Europei? Bașca, pămîntul fiind (mai mult sau mai puțin) rotund, fiecare e îndreptățit să se simtă buricul universului, în funcție de care se determină punctele cardinale. S-o recunoaștem: sîntem într-atît de obișnuiți cu planiglobul în care Europa și Africa sînt pe mijloc, cu America la vest și China la est, că uităm cum arată planiglobul rusesc. Ați ghicit! Cu Rusia-n centru, America la est (!) și China la sud. Și ce e acela „un barbar”? Grecii îi defineau pe toți ceilalți, y compris pe romani, ca barbaros, în opoziție cu polites – ați ghicit, omul politicos e omul care trăiește în polis. Orășeanul, adicătelea. Romanii au preluat termenul și îi catalogau pe toți ceilalți barbarinus, în opoziție cu civilis – ați ghicit din nou! Omul civilizat e cetățeanul unui civis.

Imperialismul alb: De o bună bucată de vreme a devenit „fapt” faptul (sic!) că imperialismul a fost dintotdeauna apanajul „omului alb” care, mînat de rapacitate, egoism și multe alte rele, ar fi distrus paradisurile terestre ale popoarelor care, pînă atunci, trăiseră într-o kumbayana înfrățire a unora cu ceilalți și a tuturor cu natura. Ba mai mult, că imperiul e, prin definiție, o organizație politică rea. Mesmerizați cum sîntem de mirajul imperialismului alb, uităm, însă, o multitudine de alte fapte – fapte care sînt, nu fapte care au devenit. Despre Fericitul Augustin, bunăoară, știm, din propriile Confesiuni, cum fura pere cînd era copil, cum a avut un copil din flori și multe altele. Nu știm însă dacă era alb sau negru, că nu a considerat faptul demn de consemnat. Mai probabil, dacă e să ne luăm după locul nașterii și după faptul că-n multe icoane apare ca atare, era negru. Nu știm sigur, pentru că, pe vremea mult hulitului Imperiu Roman, nu conta dacă erai alb sau negru – conta doar dacă erai sau nu cetățean roman, după cum și Apostolul Pavel depune mărturie. Ceea ce știm de la Fericitul Augustin e că imperiul e necesar pentru a preveni violența dintre organizații politice diferite, dar că, din păcate, și imperiul implică violență. Pe lumea aceasta, conchide Fericitul, violența e inevitabilă. De bună seamă, discuția despre imperii e prea complicată pentru a putea fi lămurită aici. Că imperiile nu sînt apanajul „albilor” e destul de limpede dacă nu ești mesmerizat de moda zilei, dacă e să ne gîndim doar la egipteni, chinezi, japonezi, arabi, otomani, azteci, mulțimea de imperii africane ș.a.m.d. Dar, cîtă vreme ne întrebăm ce este acela „Occident”, de ce nu ne întrebăm și ce este acela un „imperiu” și de ce e automat rău (sau bun)? Cînd Burebista, să zicem, a unificat diferitele triburi dacice, cei mai viteji dintre traci, a creat cumva și el un imperiu mai mititel, cucerit ulterior de un imperiu mai măricel? (N-am găsit altă rimă.) La o privire mai atentă, nu e orice formațiune politică un soi de „imperiu”? După ce cea de-a doua Constituție a Americii a consolidat Uniunea, George Washington a început să se refere, cu mîndrie, la „imperiul nostru” (și era vorba doar de cîteva state).

Iar cu asta am ajuns, aproape pe nesimțite, la 3) – incorectitudinea politică. Este posibil, așadar, ca o conotație pozitivă sau negativă – „albule! negrule! occidentalule! orientalule! liberalule! imperialistule!” etc. – să fie doar rezultatul unor construcții politice pictate, în funcție de o sumedenie de factori, în culori negre sau roz? (Las la o parte faptul că pînă și cuvintele „negru” sau „roz” vin deja, în ziua de astăzi, cu niște conotații ce nu mai pot fi ignorate.) Este cumva aberantă ipoteza că un concept precum cel de „corectitudine politică” să inducă automat ideea că „the personal is political”? Cu alte cuvinte, că spațiul dintre public și privat s-ar cuveni eliminat? Și dacă e așa, atunci de ce ne mai mirăm că politicul are ambiția să dicteze ce trebuie să facem și-n casă, și-n dormitor, ba chiar și la toaletă? Sau cînd Putin susține că poporul ucrainean este o invenție periculoasă, peste care poate intra cu tancurile, iar două zile mai tîrziu să facă apel la același presupus inexistent popor ucrainean pentru a întoarce armele împotriva unei găști de lideri drogați?

În ciuda aparențelor, avem aici de-a face cu cele două fețe ale aceleiași monede. Pentru că „occidentalul” și „barbarul” nu sînt, într-adevăr, mai la vest sau mai bîlbîiți. Nu sînt etichete reale. Dar sînt „etichete” care semnalizează diferența dintre două lumi mentale. Două Weltanschauungen. Pe de-o parte, avem lumea unui sistem de valori bazat pe o anumită acuitate intelectuală, nevoitoare spre un orizont al adevărului la care nu e dispusă să renunțe, chit că știe că nu-l va atinge niciodată. De cealaltă parte e lumea fără orizont. În lumea fără orizont, atît valoarea, cît și adevărul sînt deopotrivă fixe și inexistente. În lumea fără orizont, credința e fie inexistentă, fie fanatică. Nu există loc pentru „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. În Înfrîngerea gîndirii, Alain Finkielkraut vorbea despre lupta contemporană dintre fanatic și zombi (cel care nu mai crede în nimic).

La ora la care scriu aceste rînduri, cînd tancurile și rachetele și morții și refugiații dictează știrile zilei, mi se pare evident că, pentru a supraviețui, occidentalul trebuie să se trezească și să-și revizuiască sistemul de valori. Această lume a politeții (de la polis) și a civilizației (de la civis), această lume care a supraviețuit comunismului este sub asediul fanaticului. Al barbarului. Pentru a mai avea o șansă, această lume va trebui să își regăsească orizontul.

Timpul nu mai are răbdare cu proștii.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).