Tihna preşedintelui

23 martie 2016   TÎLC SHOW

Preşedintele ţării e tot mai des criticat pentru „defazajele“ sale, pentru că nu are reacţii prompte şi nu străluceşte în ce priveşte comunicarea. În sprijinul acestor critici s-au adunat destule argumente care par întemeiate. A fost şi acel articol din Der Spiegel unde Iohannis era caracterizat drept „diletant“, care a făcut multă vîlvă în România. E adevărat, preşedintele apare destul de rar şi cînd vorbeşte nu pare a spune tocmai ceea ce se aşteaptă de la el. Dar ce se aşteaptă de la el? Ei, aici e totdeauna o problemă, fiindcă aşteptările depind de fiecare în parte. Oricum, mi se pare că lumea a văzut de la bun început că Iohannis e un tip care nu vorbeşte prea mult şi că din rarele sale discursuri nu reiese că ar fi un nou Cicero. Înainte am avut un preşedinte care reacţiona prompt, prea prompt, la orice fleac. Era un politician cu abilităţi ce păreau briliante, dar care a sfîrşit prin a-şi da cu propria inteligenţă în cap, genul de driblor care pînă la urmă uită unde e poarta. Acum se pare că avem un fundaş puternic, dar cam lent. Ce-i drept, şi noi am devenit o naţie de cîrcotaşi, bucuroşi să comentăm orice, de pe margine.

Iohannis pare genul de om care nu-şi schimbă obiceiurile în funcţie de împrejurări. Cînd e ora prînzului e ora prînzului, cînd e vremea concediului e vremea concediului, cînd e de făcut politică se face politică. Iar noi am vrea ca preşedintele să fie oarecum în permanenţă la dispoziţia noastră şi să ne satisfacă dorinţele cît mai urgent. Că de-aia l-am ales, nu-i aşa? Poate că pe undeva sîntem încă bîntuiţi şi de mitul acela născocit de propaganda sovietică, potrivit căruia la Kremlin toată noaptea putea fi zărită o fereastră luminată, semn că, acolo, tătucul Stalin lucra neobosit pentru binele cetăţenilor patriei.

Lăsînd la o parte calităţile sau defectele omului politic Iohannis, aici e vorba, cred, şi de diferenţe între ritmuri şi culturi. Nemţii pe care ­i ­am întîlnit eu cam aşa erau, oameni cu program bine stabilit, aparent lenţi, fără mult umor sau spontaneitate, dar în cele din urmă eficienţi (şi încă putem spera că la un moment dat eficienţa asta se va vedea şi la preşedinte).

În urmă cu cîţiva ani am fost la Viscri şi, cînd să vizitez cetatea, m-am lovit de programul custodelui, o săsoaică mai în vîrstă ce tocmai pleca pentru ora de masă. I-am spus că venim de departe şi că nici n-avem cum să mai aşteptăm pînă la ora cînd va redeschide ea poarta, dar a părut de neînduplecat. La început am fost de-a dreptul indignaţi. Apoi am realizat că poate ea avea dreptate, noi fiind nişte turişti aiuriţi cărora nu le păsa de orele de masă şi de ritmurile biologice fireşti şi aveau pretenţia să fie primiţi la o orice oră. (Trebuie totuşi să spun că, în cele din urmă, pe femeie n-a lăsat-o inima să nu ne facă un tur rapid al cetăţii.) E poate şi diferenţa dintre Transilvania şi partea de sud a ţării.

Şi poate că percepţiile noastre sînt sincronizate cu ritmul alert al vieţii cu care ne-am obişnuit în ultima vreme, al informaţiei aproape instantanee din presă şi de pe reţelele de socializare. Vrem totul repede şi la orice oră. Avem magazine non-stop şi vrem şi preşedinte non-stop. Şi vrem şi ca el să fie puternic, să aibă autoritate. Mă întreb însă dacă n-ar fi mai bine să nici nu-i cunoaştem numele, ca în Elveţia, cum spunea cineva.

Pînă de curînd, media se hrănea copios din agitaţia şi înţepăturile permanente ale preşedintelui Băsescu sau din nenumăratele replici verbale ale lui Victor Ponta. Acum am impresia că verva asta sterilă s-a mai domolit. Ne e deja dor de ea, oare? Poate ar fi de încercat să luăm drept model şi tihna actualului preşedinte. Să ne liniştim adică şi să ne tragem puţin sufletul. Nu cred că Iohannis şi-a pus problema să ne ofere un model. Şi nu spun nici că tihna sa, incluzînd şi grija pentru aspersoarele şi gazonul de la Cotroceni, va duce neapărat la un mandat bine făcut. Sub aparenţa tihnei poate să zacă şi diletantismul. Asta rămîne de văzut. Dar mă întreb dacă nu cumva nouă, electoratului, indivizilor activi şi comentatorilor profesionişti nu ne-ar folosi să vedem lucrurile mai tihnit, mai detaşat. Dacă tot vrem să ne raportăm la modele, să ne amintim că atunci cînd foarte ­mulţi luau drept exemplu, mai mult sau mai puţin voit, stilul lui Băsescu, ţara devenise cam nevrozată. Ce s-ar întîmpla dacă ne am modela vieţile mai după stilul lui Iohannis? Am suportat încremenirea comunistă cu asociata goană pentru supravieţuire şi am experimentat apoi efervescenţa tranziţiei cu burta ceva mai plină. N-am putea să încercăm şi altceva? Pentru binele nostru, nu al preşedintelui.

Mai multe