Ţiganii: moravuri

La 1800, ţiganii sînt descrişi în cele mai negre tuşe, de contemporani: boierii-stăpîni, domni, consuli străini, negustori, cronicari, judecători. De altfel, consulul Angliei la Bucureşti şi Iaşi, William Wilkinson (1814-1818), constată că această categorie socială este tratată "cu cel mai mare dispreţ de către ceilalţi locuitori ai ţării" şi "epitetul de Ťhoţ» sau oricare altul echivalent ar putea fi tolerat mai uşor decît acela de Ťţigan»". Asta nu-l împiedică pe acest observator al societăţii româneşti de la începutul secolului al XIX-lea să ofere informaţii cît mai sumbre despre ţigani. Să luăm cîteva dintre ele şi să le coroborăm cu informaţiile oferite de alte surse. "Aplicarea către hoţie pare să fie înnăscută, dar ei nu se fac hoţi în scopul de a se îmbogăţi; nu fură decît lucruri neînsemnate." În documentele vremii, ţiganii apar adesea ca hoţi sau tîlhari de drumul mare, detaşîndu-se, cu precădere, preferinţa lor pentru furtul vitelor (cai, boi, vaci, capre). La 26 noiembrie 1794, fraţii Mihai şi Ene, ţigani ai postelnicului Ianache Stănescu, fură o vacă din satul Zădăriciul. Aflînd că sînt în sat, Nedelea, fost pîrcălab, vechi prieten, le promite şi el un "chilipir" şi, la miezul nopţii, "au sosit cu un bou legat de coarne (furat - n.n.), pe care dîndu-li-l în mînă, le-au zis că, după ce-l va vinde în Giurgiu, să-i păstreze şi lui partea, cînd va merge acolo". Un alt exemplu: Ion ţiganul care fură "boarfele" sătenilor din Zănoaga, judeţul Olt. El are însă nevoie de complici pentru a face să dispară orice urmă, pentru a nu fi bănuit. Celor trei ţigani, cu care se află în "tovărăşie", li se alătură şi Radu, pîrcălabul satului Zănoaga, sat din care se furaseră acele boarfe. Toţi patru primesc lucrurile furate pentru a le valorifica şi pentru a împărţi apoi banii. Observăm că la 1800, ţiganii şi românii fură în cîrdăşie, primii sînt mai vizibili pentru că stăpînii au dreptul să-i pedepsească atît fizic, cu bătaie, dar şi "să-i însemneze" astfel încît să fie recunoscuţi imediat în spaţiul public. Una dintre aceste pedepse constă "în a băga capul vinovatului (ţiganul rob - n.n.) într-un fel de coif de fier cu două coarne imense din acelaşi metal şi de a-l închide pe sub bărbie în aşa fel încît să fie foarte supărător pentru cel care îl poartă, împiedicîndu-l pe acesta să mănînce sau să bea, atîta timp cît îl poartă". În timp ce caretaşul Döbel povesteşte că, în Moldova, un ţigan hoţ este obligat să poarte pe cap o "pălărie pe care erau fixate două coarne mari de berbec"; semnul vesteşte locuitorilor că au de a face cu un "şerb de a cărui cinste nu răspunde stăpînul său pentru că a furat". Iar "coarnele sînt o prevestire publică din partea stăpînului său că acesta nu păgubeşte de ceea ce a furat şmecherul". Acelaşi Wilkinson povesteşte că "femeile (ţigăncile - n.n.) au firea cea mai coruptă: nici una nu exercită regulat prostituţia publică, dar în acelaşi timp nici una nu-şi refuză favorurile, cînd i se face o cît de mică ofertă bănească". Iar Constantin Caracaş, medicul capitalei (1800-1828), le acuză de desfrîu şi ca principale purtătoare de sifilis şi boli venerice. Dar la aceeaşi epocă, prostituţia este la fel de prezentă în rîndul româncelor. Cît despre sifilis... boala secolului... se regăseşte în conacele boiereşti, casele prăvăliaşilor şi bordeiele săracilor. O altă afirmaţie a aceluiaşi Wilkinson: "cele două sexe sînt neîngrijite şi murdare; murdăria şi insectele, care le acoperă trupul, par să alcătuiască o parte integrantă din fiinţa lor, căci nici o consideraţie nu-i poate hotărî să fie