Ticăitul unei cariere de excepţie
Domnul profesor universitar (de istorie antică) Penteleu Vidruțovici – astăzi distins pensionar octogenar (aproape nonagenar!) – a devenit recent, prin votul unanim al locatarilor, administratorul scării de bloc în care ființez și eu de vreme îndelungată. Vîrsta personajului nu trebuie să mire. Vidruțovici e vioi, cum să spun, ca… o „vidruță“ de apă montană. Nu-i dai mai mult de șaptezeci – hai să zicem! – și cinci de ani. Cu toate acestea (deși l-am votat entuziast), eu am rămas cumva nedumerit de decizia atît de înflăcărată a venerabilului intelectual (omul a tremurat, pur și simplu, pe parcursul numărării voturilor secrete: fusese concurat, fără nici o șansă însă, de un fost colonel la Pompieri, în „etate“ de doar șapte decenii și trei sferturi!) să-și asume respectivul job tracasant. Mă gîndeam că i-ar fi plăcut, în prezent, să-i recitească mai degrabă pe stoici ori pe platonicieni. Într-o discuție privată ulterioară, domnul Penteleu mi-a explicat misterul neașteptatei sale hotărîri: „Codrine, ai crescut practic sub ochii mei și ai ajuns tu însuți universitar. De aceea, cred că mi-ai înțelege foarte bine alegerea.“ Nu știam dacă aș fi putut înțelege cu adevărat, dar, ca de obicei, m-am pus pe ascultat.
Profesorul Vidruțovici a continuat așadar: „Am făcut, îți amintești cu siguranță, în mod semnificativ, administrație la viața mea. Pe lîngă activitatea academică. Am fost mereu, încă de tînăr, un om important, cu vizibilitate, cu funcții, cu prestanță. Puțini știu însă că, pe plan intim, eu am experimentat, în raport cu menționata vizibilitate, un profund sentiment de neîmplinire. El își are rădăcinile, bănuiesc, în două întîmplări de la debutul existenței mele. Prima s-a derulat chiar în școala primară, a doua la sfîrșitul studiilor în Facultatea de Istorie. Ți le voi relata, ca să pricepi întregul context. Mai întîi, episodul din copilărie, din clasa a doua de ciclu inițial… Ehei, ce timpuri! România era încă dodoloață, cîntam imnul regal, păpam lucruri sănătoase, de băcănie tradițională, nu mizerii ca acum… Institutorul nostru, domnul Picealcă, Dumnezeu să-l odihnească, a pregătit cu noi o piesă de teatru înainte de vacanța de Crăciun din 1937 – aveam fix opt ani! Mie mi-a dat, am dedus atunci, rolul principal. De ce am dedus asta? Pentru că dramoleta se referea la un ceas fermecat, rătăcit din cauza creaturilor rele și, în absența căruia, sărbătorile de iarnă nu mai puteau sosi. Lumea încremenea în loc…“
Povestitorul s-a întristat o clipă, dar a revenit imediat: „Creaturile bune căutau acest ceas și aveau sarcina să-l repună în funcțiune înainte ca universul să dispară complet. Eu am fost ceasul, de unde am tras concluzia naturală că aș fi jucat partitura centrală a piesei! Paradoxal totuși, nu rosteam decît patru cuvinte în final, cînd apăream și eu, în sfîrșit, pe scenă, descoperit de zînele care mă amușinaseră disperate – Tic-tac, tic-tac! Trebuia să mimez și epuizarea, prăbușirea în neant… În rest, tot jocul dramatic a aparținut colegilor mei creaturi (fie ele rele sau bune). Acasă, taică-meu, șef de gară, mi-a spus nervos și ofensat: Băiete, ai avut rolul unui maimuțoi trist. M-am simțit penibil față de ceilalți părinți! Mi-am dat seama cît de îndreptățit fusese să constate asta. Da, fusesem un maimuțoi… Ce să vezi, la terminarea facultății, în anii ’50 deci, situația se repetă într-un alt cadru! Mă trezesc, peste noapte, declarat șef de promoție, deși obținusem media a doua (la o distanță bunicică de primul clasat) din serie. Ce se întîmplase? Ceva cumplit! Adevăratul șef fusese arestat de Securitate pentru o presupusă propagandă țărănistă. Am ajuns, ca atare, insul principal al absolvirii studiilor…“
Vidruțovici căzu din nou pe gînduri și, din nou, s-a întors spectaculos la narațiune: „Starea nu a fost deloc una de împlinire. Eram un rege fără regat. Toți mă priveau ca pe un uzurpator, dacă nu ca pe un impostor de-a dreptul. Iar eu, ai realizat deja și singur, mă simțeam aidoma unui maimuțoi. Un maimuțoi trist. Viața mea s-a transformat de atunci într-un lung șir de poziții și posturi centrale, grefate pe insurmontabile roluri secundare. Am fost șef de Catedră la Antică, dar am avut ghinionul să fiu în același colectiv cu secretarul PCR pe tot centrul universitar și, cum îți imaginezi, ăsta conducea de fapt totul. Ștergea pe jos cu mine la orice oră din zi și din noapte! M-au făcut comuniștii și decan, este adevărat, însă am nimerit pe funcție într-o perioadă cu rector de la Istorie – prin urmare, păream tot un fel de preș în Facultate. Mă rog, l-am înlocuit apoi, o vreme, și pe rector (cît a fost detașat de Ceaușescu la minister, eu am funcționat ad interim!), dar nu am fost rector nici un minut în realitate. De la București, adevăratul rector mă mînuia așa cum mînuiește păpușarul o marionetă… Semper un maimuțoi, dragul meu, după cum vezi. Un maimuțoi administrativ trist și inadecvat!“
„Astăzi însă, la sfîrșitul carierei“, a strigat deodată Penteleu, „nu voi mai permite o asemenea umilință! Voi fi un șef de scară autentic!… Prima măsură, Codrine, va fi să-ți deleg ție problemele parcării, salubrității și contractelor cu regiile. După aia mai vedem!“ L-am privit îngrozit pe profesor. Nu am reușit decît să îngaim exsanguinat: „Tic-tac, tic-tac!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
Foto: adevarul.ro