This Is London

Ultima ispravă a teroriştilor lui Bin Laden (sau a clonelor care vor să-şi facă un nume în lumea show-biz-ului cu Semtex) mi-a adus aminte de Londra cu precizia unei freze dentare. Autobuzul făcut ţăndări de bomba arabului drogat cu ură circula pe linia 26. Adică linia cu care veneam zilnic la Bush House dinspre cartierul meu, Hackney. Treceam cu 26 prin Whitechapel (pe unde activase Jack Spintecătorul), pe lîngă gara Liverpool (sediul Eurostarului), apoi prin City (pe Threadneedle Street!) şi prin faţa Catedralei St. Paul. Zona din Hackney unde locuiam nu era nici opulentă, nici modestă, dar foarte colorată etnic. Unii aveau Mercedesuri şi fascinantele TVR-uri, alţii trăiau din ajutorul social. Pliantele trimise de primărie (execuţia bugetară, planurile, informaţiile utile) erau redactate în 13 limbi! Pe străzi mă-ncrucişam cu bărbaţi măslinii cu bărbi îngrijite şi fesuri albe, croşetate. Am aflat că erau musulmani din Bangladesh, refugiaţi din pricina persecuţiilor religioase. Sau din pricina sărăciei. Acum aflu că unul din acele solide autobuze "cu imperială" fusese aruncat în aer. Poate chiar de unul din cucernicii mei vecini. Trebuie să vezi de-aproape resturile mediocre ale unui double-decker, ca să înţelegi forţa unei explozii plănuite cu frica lui Allah. Într-o noapte, prin '95, lîngă BBC a avut loc o explozie similară. Fiind de serviciu, am fost primul sosit la faţa locului, poliţia m-a urmat după 30 de secunde şi m-a împins fără false politeţuri la o parte. Autobuzul rănit nu mai avea înălţime, volum, prestanţă. Era o adunătură de fiare strîmbe, risipite pe un hectar, vegheate de ochiurile sparte de geam ale Waldorf-ului pînă la etajul şase. S-a aflat mai apoi că fusese un accident - un novice din IRA ducea bomba în altă parte şi probabil că se jucase cu ea. Armata Republicană Irlandeză şi-a cerut chiar scuze, căci nu voia să lase impresia că ar fi avut ceva cu presa (în cazul de faţă, BBC-ul). Altminteri, cine i-ar mai fi comentat atrocităţile? Alteori am fost prizonier în metroul oprit între staţii, unori cu lumina stinsă, fără să ştim de ce şi pînă cînd. Recordul - 80 de minute! Am avut privilegiul otrăvit de a vedea de la distanţă o coloană de fum cenuşiu izbucnind brusc din City. Era marea explozie care a distrus sediul central al Westminster Bank. Afacerile au fost reluate în trei zile, căci toate băncile îşi duplicau datele în calculatoarele din alte amplasamente, construite special pentru astfel de crize. O altă bombă a făcut "doar" două victime în modernistul cartier Docklands. Ori din nepricepere, ori dintr-un straniu cod al onoarei criminale, militanţii unionişti îşi anunţau atentatele şi le plănuiau pentru un număr minim de victime. În replică, o stîngăcie guvernamentală permitea televiziunilor să dea reportaje cu Jerry Adams (liderul Sinn Fein, partidul ce susţinea IRA), dar fără să i se audă vocea! Declaraţiile lui erau reproduse ad litteram, dar rostite de un actor cu accent irlandez! (Cînd s-a încheiat armistiţiul, care încă durează, actorul a rămas pe drumuri!) Era perioada cînd centrul Londrei era ocrotit de aşa-numitul iron ring (cercul de fier), care însemna patrule militare, blocuri de beton şi posturi de pază cu soldaţi înarmaţi pînă-n dinţi. Opreau autobuzele, le inspectau şi, din cînd în cînd, mai coborau cîte un călător suspect. Privite retrospectiv, par incidente memorabile, dar dacă nu aflam de moartea subită a vechiului meu prieten, autobuzul 26, nu cred că mi le-aş fi amintit. Am auzit şi atunci lozincile cu "nu ne vor schimba modul de viaţă", London goes on, open as usual , "Londra nu crede în lacrimi" etc., deşi faţa marii capitale avea deja cicatrici. Era un eroism nobil şi emoţionant, aşa cum fusese şi în timpul atacurilor lui Hitler (cea mai mare bombă căzuse tot în Hackney!) şi aşa cum îmi pare cel de acum. Un eroism uşor naiv, căci exprimă o nedumerire istorică. Excesul de stîngism liberal a creat un monstru pe care democraţia reală încă nu ştie să-l castreze. O dictatură n-ar avea probleme, dar nu acesta este modul de viaţă britanic.